Categoria secundarului și cea a neesențialului sunt categorii esențiale. Ele sunt determinate de esențial și, prin urmare, ajungem la diferite înțelegeri ale secundarului și neesențialului în funcție de felul în care înțelegem esențialul. În gnosticismul practicat de noua ortodoxie din România, unde doar esențialul (adică spiritualul și transcendența) contează, secundarul și neesențialul sunt expresiile unor ordini fixe, de slabă concentrație ontologică, nu doar distincte de ordinea esențialului, ci complet izolate de acesta, fiind nocive pentru suflet prin satisfacțiile inferioare oferite (sufletul se vindecă însă prin preocupări superioare, esențiale, ascultînd de pildă muzică psaltică: https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/stiri/conferinta-despre-rolul-vindecator-al-muzicii-psaltice-204828.html). Dar în vechea ortodoxie, distincția dintre secundar, esențial și neesențial avea rolul de a orienta secundarul spre esențial, nu de a-i descoperi natura sa esențială tainică și de a-l determina să se desprindă de secundarul opac prin statutul său de secundar, incapabil de prefacere și de creștere.
Din perspectiva creștină tradițională, coruptă de noua ortodoxie, există doar esențial și anti-esențial, secundarul nefiind o categorie în sine. În viziunea creștină ortodoxă veche, secundarul nu este ceva inferior. Inferior-superior constituie o pereche conceptuală tipic gnostică. Asumarea acestor determinări în noua ortodoxie explică cultul adus de aceasta superiorului, și anume intelectualului, înrudit prin performanța sa intelectuală cu Dumnezeu. Dar în creștinism, creația nu este secundară în raport cu Dumnezeu în sensul inferiorității ei în primul rînd (adică pentru că ar fi mai puțin inteligentă decît Dumnezeu), ci pentru că îi lipsește capacitatea chemării creatoare, fiind înzestrată doar cu posibilitatea răspunsului esențial (și pe care l-a pierdut prin păcat, acest răspuns salvator fiind oferit lui Dumnezeu în numele omului de Dumnezeul întrupat). Numai cînd răspunde Creatorului în acord cu natura ei, creația poate participa la actul creator esențial. Diferența dintre Creator și creatură nu este determinată în vechiul creștinism de raportul dintre superior (atotputernic și omniscient, suficient în sine) și inferior (limitat în puteri și dependent de Dumnezeu) ci de cel dintre chemare și răspuns. Distincția prezumțioasă superior/inferior îi permite viziunii gnostice să identifice o parte esențială în creatură, respectiv partea superioară, care i-ar permite creaturii să comunice la nivel esențial cu spiritul absolut, degradînd astfel Creatorul prin înălțarea demonică a creaturii.
Secundarul nu este o categorie intermediară sau neutră deoarece el este de la început chemat în prezența esențialului. Secundarul nu are o prezență a lui, dar poate deveni prezent prin răspunsul său așa cum poate refuza prezența prin refuzul de a răspunde (cel mai adesea printr-un răspuns denaturat, ostil). În urma păcatului, secundarul pleacă deja de la conflictul nefiresc cu esențialul, dar interiorizat deja ca o a doua natură, dezvăluită prin reflexul spontan permanent al secundarului de a se substitui esențialului. Din cauza păcatului, secundarul asumă o prioritate nelegitimă și revendică o identitate esențială ca pe un drept. Prin aceste predispoziții, vocația secundarului spre esențial este deturnată, impulsul originar al participării la esențial fiind orientat în mod fraudulos către sine. În urma acestui proces, secundarul suportă o transformare opusă, deviantă, de-a lungul căreia potențialitățile sale sunt valorificate printr-o orientare anti-esențială auto-distructivă, hrănind astfel viermele neadormit despre care liderii vicleni din noua BOR îi asigură pe credincioși că-l pot adormi prin muzică psaltică și, în general, prin apelul anti-esențial la transcendență.
