Biserica dovedește un mare curaj zilele acestea,
îndemnîndu-i pe credincioși să voteze la referendum în favoarea familiei. Ce-i
drept, este întotdeauna riscant să trezești un uriaș adormit: s-ar putea să
rămînă treaz încă multă vreme după ce nu mai ai nevoie de el. Ar putea să-și asume
cu adevărat credința și – Doamne apără și păzește! – să aștepte același lucru
de la ierarhi.
Dar pe lîngă acest efort curajos de a-i chema la
vot pe cei care oricum veneau la vot, Biserica își demonstrează totodată în mod regretabil nepăsarea
pentru toți cei care nu-i aparțin, lăsîndu-i în voia lor. Știu că unii vor
vedea în această nepăsare un exemplu de delicatețe și înţelegere. În definitiv,
pentru ortodocșii educați, ortodoxia nu e decît o mireasmă. Nu e vina ei dacă
unora le pute.
Această interpretare nu este singura falsificare a
creștinismului și ortodoxiei la care am asistat în ultimele trei decenii. Ea a
produs însă un model de înțelegere care a generat falsificare după falsificare.
Este necreștinesc și contrar Evangheliei ca, în
timp ce adversarii credinței ne revendică copiii numai pentru ei, noi, creștinii să
nu le revendicăm copiii pentru Hristos, de dragul lui Hristos și de dragul
copiilor lor.
Copiii noștri, la fel ca și copiii lor, nu sînt
numai ai noștri; nici noi, nici ei nu sîntem numai ai noștri, ci mai ales ai
Celui care s-a coborît la noi, s-a făcut om, a pătimit și a murit pentru noi.
Referendumul poate fi interpretat ca un război
cîtă vreme sîntem încredințați că bătălia decisivă a avut loc. Sîntem
victorioși. Lupta de la Plateea s-a dat deja. Creștinilor le-au rămas doar
diverse trecători de apărat, iar la 7 octombrie vor avea de apărat una dintre
ele. Însă lucrul esențial este că vor putea lupta tocmai pentru că bătălia decisivă a fost dată deja, iar
firea omului, nu doar firea ortodoxului, a fost salvată.
De aceea, indiferent de rezultatul votului, trebuie să știm că nu
putem pierde ceva ce a fost cîștigat pentru totdeauna. Avem de partea noastră
firea omului unită cu firea dumnezeiască în persoana Fiului.
Firea omului este salvată pentru ca omul înstrăinat
față de sine să redevină el însuși, redobîndind asemănarea cu propriul lui chip, care este chipul Fiului întrupat.
Devenind persoană.
Este timpul ca fiecare creștin să ia acest război
în mod personal: să fie, adică, de partea firii salvate.
Asta nu înseamnă că trebuie să fim cu toții
Leonidas. Înseamnă doar că nu mai putem fi unii ca Efialtes.
