Orice am crede despre popularitatea carpetelor cu
„Răpirea din serai” sau despre obiceiul răpirii miresei la nunți, problema
răpirii copiilor ar trebui luată în serios cu atît mai mult cu cît adversarii
Referendumului pentru căsătorie o ridiculizează. Pentru că nu doar trupul poate
fi răpit, ci mai ales spiritul omului.
Iar spiritul este răpit și luat ostatic pentru că trupul contează.
Din acest punct de vedere, orice manipulare,
fiecare deformare premeditată a adevărului este o tentativă de răpire. După cum
notam într-un comentariu la o postare recentă a dlui Alexandru Racu (https://alexandruracu.wordpress.com/2018/09/26/despre-ura-frica-si-alte-sentimente/),
primii „răpiți” sînt homosexualii înșiși, oameni nesiguri și fragili de multe
ori, întotdeauna singuri, păcăliți de tot felul de șarlatani care le promit că
singura lor șansă de a se vindeca este
să devină „ei înșiși”.
Se lasă răpiți și toți cei care consideră că
homosexualitatea nu e decît o opțiune, diferită dar echivalentă moral cu
heterosexualitatea. Așa cum se încearcă de multă vreme răpirea copiilor noștri,
atît prin mijloacele de divertisment (desene animate, filme pentru copii,
spectacole și alte programe pentru copii), cît și, ori mai ales prin școală (în
Vest acest lucru se petrece și în bisericile liberale).
Școala, în curînd și
grădinița, a devenit mediul și mijlocul ideal care poate asigura „răpirea”
copiilor noștri: prin diverse texte aparent „neutre” din manual, prin „discipline”
precum Educația civică sau Educația sexuală, prin activități
„extracurriculare”, etc. Școala a devenit complicele indispensabil al acestei
răpiri. O demonstrează faptul că manipulările mizerabile din unele școli, în
care elevii au fost păcăliți pentru a participa la evenimente care promovează cultura
gay sub masca diversității, nu au întîmpinat decît o timidă rezistență din
partea unor părinți, în timp ce încercările de bun simț ale unor adevărați profesori de religie de a-i
informa pe părinții elevilor în legătură cu Referendumul pentru căsătorie din
6-7 octombrie au fost transformate într-un scandal mediatic, devenind subiect
de știri al unor posturi de televiziune precum ProTV sau PrimaTV (al cărei
slogan este, sugestiv, „Crede în tine!”).
Deținător al „Crucii Șaguniene”, dl Andrei Pleșu (http://ziarullumina.ro/andrei-plesu-a-primit-crucea-aguniana-86909.html),
este de partea tradiției „prin fire și amplasament intelectual”:
„Prin fire şi amplasament intelectual sînt mai
degrabă cu tradiţia. Dar resping sincer orice reglementare, de natură să
schimonosească dreptul individului la o viaţă privată liberă de orice
constrîngeri şi prejudecăţi (cîtă vreme, fireşte, nu sînt afectate drepturile
şi libertăţile altora). Înclin să cred că asistăm, mai curînd, la o luptă
simbolică, al cărei rezultat nu va modifica decisiv nici convieţuirea
cuplurilor gay (mai ales dacă se va consolida o legislaţie a
„parteneriatului”), nici deprinderile cuplurilor heterosexuale. Recunosc că am
o problemă cu adopţia copiilor în familiile gay. Instituţia
maternităţii nu există de ieri de azi. Ea ţine de alcătuirea originară a omului
şi implică un conglomerat de afecte, valori şi semnificaţii imposibil de anulat
printr-un discurs de moment despre „alteritate”, „toleranţă”, „orientare”
privată. Nu-mi intră în cap că un copil poate creşte ca lumea fără prezenţa
feminină a mamei, sau spunînd „mamă” unui domn...” (https://adevarul.ro/news/societate/cum-rateaza-dezbatere-1_575526845ab6550cb8b03360/index.html sublinierea mea, G. F.).
Spre deosebire de domnul Andrei Pleșu, Sfîntul
Andrei Șaguna n-ar fi avut nici o problemă cu adopția copiilor în familiile gay,
cu o singură condiție: ca „familiile” gay să reprezinte într-adevăr o familie. Dar pentru apostolul
noului creștinism, Andrei cel Nou de la Lavra Noua Europă, această condiție
poate fi rezolvată cu ușurință: hai, mă băieți, că e nevoie și de-o mamă! Ei
bine, este curios că domnul Pleșu nu are în vedere și „familiile” cu două mame,
cu un tată și două mame sau cu doi tați și două mame.
După cum reiese din fragmentul citat, pentru domnul Pleșu instituția maternității, și implicit instituția familiei, pot
fi discutate și independent de instituția paternității. Există o ironie aici, avînd
în vedere atenția și încrederea pe care i-o acordă domnului Andrei Pleșu o instituție patriarhală
precum BOR. Uneori ai impresia, descoperind venerația cu care dl Pleșu este ascultat, citat și consultat, că d-lui este adevăratul patriarh al BOR. Dar asta se-ntîmplă doar pentru că ortodocșii nu-și mai cunosc tradiția și o confundă cu orice lucru de demult. Ce-i drept, „tradiția” domnului Pleșu este mai veche și mai spirituală, așa că are
toate șansele să o cuprindă pe cea a Bisericii, chiar dacă este
alta decît tradiția Bisericii. S-ar putea spune că a răpit-o deja.
Fapt pe care domnul Pleșu îl respinge sincer. Sau poate că nu.
Fapt pe care domnul Pleșu îl respinge sincer. Sau poate că nu.