În ultimii treizeci de ani de cînd am revenit în Biserică după Marele Tur al rătăcirii de care puțini au șansa ori puterea să scape, am descoperit cu durere că în ortodoxia românească se organiza deja un Mare Tur formativ prin explorarea noii ortodoxii elaborată de oamenii de cultură ortodocși legitimați de preocuparea lor de reformare a ortodoxiei. Noile generații de profesori de religie și teologie ortodoxă se simțeau încurajate de această receptivitate neașteptată a ierarhiei ortodoxe față de posibilitatea adaptării învățăturii ortodoxe la interpretări pluraliste și relativiste, în timp ce teologii și clericii mai în vîrstă începeau să recunoască limitele lui Stăniloae în fața lui Eliade, respectiv insuficiența dogmei în fața sentimentului. Ierarhii ortodocși au supus Biserica regulilor pieței determinate de cerere și ofertă. Iar în piața religioasă cererea a fost întotdeauna pentru sacru, niciodată pentru sfințenie. Sfințenia nu se găsește la piață și de aceea lipsește din mercurialul ortodoxiei reformate.
Lumea este sacră pentru că este creată. Presupunînd prin absurd că lumea ar fi apărut din întîmplare, nu ar fi fost nimic sacru în ea. Dacă omului i-ar fi lipsit simțul sacrului, adică înțelegerea caracterului creat al lumii, ar fi reușit să distrugă lumea pînă acum. Dar și un simț degenerat al sacrului poate produce același rezultat. Ceea ce creștinii nu par capabili (sau refuză) să înțeleagă este că omul păstrează intuiția sensului chiar și atunci cînd îl refuză. Refuzul modern al sensului creștin nu este un refuz al sensului. Așa cum și ateul crede (în inexistența lui Dumnezeu), tot astfel există sens pînă și în nihilismul cel mai radical: cred că nu există nici un sens, iar această credință, acest refuz dă sens vieții mele. Din acest punct de vedere, chiar și nihilismul este salvator, eliberator. În definitiv, pentru demoni iadul nu este iad. Este rai. Problema răului nu este că el nu este în bine, ci că binele nu este în rău.
Convingerea că natura este sacră nu a făcut întotdeauna bine omului, care trebuia uneori jertfit pentru ca natura să poată fi regenerată. Convingerea că omul este sacru aproape că a distrus natura în perioada modernă. Convingerea că individul este sacru s-ar putea să-i ofere naturii un mic răgaz în timp ce indivizii mai sacri îi vor măcelări pe cei mai puțin sacri. În acest război sacru neîntrerupt, Biserica i-ar putea ajuta pe oameni să redescopere vocația sfințeniei, dobîndind astfel pacea cu Dumnezeu, cu natura, cu lumea și cu ei înșiși. Din păcate, liderii ortodocși își doresc victoria cu orice preț, ceea ce înseamnă că eventualii supraviețuitori vor contempla mai devreme sau mai tîrziu ruinele produse de cultul sacrului.
Dacă sfințenia este vocația omului, atunci singurul om normal este sfîntul (sfințenia și normalitatea sunt teme discutate într-o carte condamnată din start printr-o editare absurdă să pară ciudată, deci de evitat https://prietenii-predania.ro/masura-vremii-indemn-la-normalitate). Prin urmare, Biserica reprezintă singura șansă a omului de a se descoperi ca om și nu ca ființă specială, adică sacră. De aceea este esențial ce se-ntîmplă în Biserică și de aceea Biserica trebuie împiedicată să devină un administrator al sacrului. Sacrul este impersonal, sfințenia este personală pentru că este dobîndită doar prin relația personală cu Dumnezeu, Persoana Absolută. Simulînd dimensiunea persoanei, liderii ortodocși (clerul cultivat, ierarhii, profesorii de teologie) au introdus în BOR impersonalul deghizat în forme pseudo-personale (inclusiv de dezvoltare personală) în timp ce au supus persoana unor exigențe impersonale.
În acești treizeci de ani de prezență în BOR nu am găsit decît două categorii de ortodocși: cei care participau direct la coruperea ortodoxiei și cei care se prefăceau că nu văd, suspinînd ipocrit cu Dumnezeu înainte. În același timp, nu am întîlnit decît doi oameni care au semnalat public pervertirea dreptei credințe. Unul dintre ei este Mircea Platon.
În numărul din ianuarie al Convorbirilor literare, puteți găsi o serie de meditații „reacționare” de Mircea Platon („Reacțiuni”, Convorbiri literare, ianuarie 2023, p. 39-42, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_46f57a118a7b433aa572cd82a58393ce.pdf).
Una dintre aceste condiții care au desființat persoana sub pretextul cultivării ei constă în principiul „important e ce ne unește, nu ce ne desparte”, principiu discutat lucid și mobilizator (dovadă rîndurile de față!) de M. Platon într-una dintre meditațiile menționate. Felul în care a surprins deplasarea vicleană a accentului de pe ce ne unește pe acțiunea unificatoare este efectiv exorcizant:
„Unirea își are temeiul în acest «ce» care, la creștini, este de fapt Cineva. De aceea, în loc să rostim fraza coborând glasul la «unește», trebuie să o rostim urcând tonul la «ce».”
Doar prin acest detaliu, comentat apoi pe larg, M. Platon arată care sunt efectele diferite produse în Biserică de fiecare dintre cele două accentuări. Înțelegem astfel că „ce” ne unește a fost adus într-un plan secundar pentru a permite unirile convenabile. Ortodoxia pervertită se opune de fapt „ce”-ului care ne unește pentru a face posibilă unirea care ne interesează. Ulterior realizării unității profitabile, avantajoase este adus apoi și „ce”-ul atît pentru a o legitima, cît și pentru a forța unirea (iar, în cazul refuzului, condamnarea) celor mai prevăzători, atenți în primul rînd la „ce”.
Este faza terminală a unei Biserici, care în loc să orienteze sacrul spre sfințenie, deturnează sfințenia supunînd-o sacrului. Spre desosebire de umanism, care nu are nevoie decît de om pentru a-l mîntui pe om (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/01/umanism-si-mesianism.html), creștinismul degenerat are nevoie de om pentru a-l mîntui nu doar pe om, ci și pe Dumnezeu.
