Oricît de multe religii ar putea să existe, nu există decît o singură
credință propriu-zisă: credința creștină. Nu există credință în raport cu o
putere, cu o energie, cu cosmosul, cu un ideal, cu „absolutul”, cu impersonalul. Nu există credință decît în
cadrul unei relații personale. Pînă și relația nu este în mod fundamental decît personală, iar
deformările relației personale, formele impersonale de relație nu sunt
propriu-zis relații și sunt numite doar impropriu relații. Însă aceste relații false pot redeveni ceea ce ar trebui să fie, forme personale de atenție, doar în cadrul unei prezențe personale veritabile, realizată prin dobîndirea credinței.
Omul are capacitatea relației pentru că este făcut după chipul și asemănarea Persoanei. Chipul și asemănarea nu se referă la rațiune și libertate în primul rînd, ci la trăsăturile persoanei. Doar persoana are chip. Credința este personală în sensul că este o continuă revelație a persoanei.
