Virtuțile lucrează împreună sau nu lucrează deloc. Nu poți avea o credință puternică și o nădejde slabă sau o nădejde puternică în absența iubirii. Situația corespunde și patimilor, care se zămislesc reciproc. Totuși, între virtuți și patimi există un set de false virtuți care deși seamănă cu virtuțile autentice, ne împiedică să le dobîndim chiar dacă ne lasă impresia că nu facem altceva decît să cultivăm virtuțile veritabile. Falsele virtuți sunt virtuțile aparente ale credinciosului aparent, ale celui care simulează credința atît de bine încît ajunge să se creadă credincios. Întrucît trăiesc pe seama virtuților autentice, aceste false virtuți pot fi numite și virtuți parazite. Virtuțile parazite sunt din acest motiv chiar mai periculoase decît patimile întrucît îl corup pe om în timp ce-l asigură pe el și pe cei din jurul lui că duce o viață virtuoasă, specifică unui credincios exemplar.
În creștinism virtuțile sunt darurile Duhului Sfînt dăruite celor care cred în Hristos și ascultă de El. Creștinul acționează în Hristos și de aceea credinciosul este mai degrabă beneficiarul acțiunilor sale decît autorul lor, în sensul că se împărtășește de rezultatul acțiunii încă din momentul în care-și afirmă acordul voinței sale cu cea a lui Dumnezeu. Și în timp ce este de neconceput o credință pură, separată de fapte, este la fel de imposibil de conceput ca un creștin să-și atribuie ori să-și revendice un drept, un merit sau vreo recompensă pentru faptele sale bune. Lucrul acesta se-ntîmplă însă obligatoriu în cazul falselor virtuți, unde acțiunea și rezultatul constituie întotdeauna o recompensă și asta doar în măsura în care sunt publice. Tocmai pentru că pseudo-credinciosului îi lipsește un acord al voinței sale cu Dumnezeu, el are nevoie de o confirmare exterioară a statutului său de credincios.
În modul cel mai vizibil, în această situație se încadrează în special credincioșii care se manifestă prin gesturi ostentative și care întrebuințează expresii verbale-cheie, ca pe un sistem sigur de identificare a prezenței credinței autentice. Există însă și manifestări mai discrete ale virtuților parazite. Despre iubirea parazită și despre credința surogat din ortodoxia românească de astăzi am mai scris, însă merită semnalată și nădejdea surogat atît de răspîndită în mediul ortodox actual.
Este surprinzător că în condițiile declinului rapid al creștinismului cu tot ce înseamnă asta (reducerea numărului de credincioși în general, reducerea procentului de credincioși practicanți din totalul credincioșilor declarați, răspîndirea alternativelor la credința ortodoxă și creșterea interesului pentru aceste alternative inclusiv în rîndul credincioșilor etc), reacția reprezentanților BOR este una optimistă. De la caracterizarea antologică a dezastrului de la referendumul pentru familie din 2018 ca „succes nedeplin” (https://basilica.ro/un-succes-nedeplin-ne-cheama-la-mai-multa-speranta-si-lucrare/), pînă la receptarea favorabilă a digitalizării educației și a vieții sociale (https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/educatie/cu-dumnezeu-inainte-160072.html vezi și la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/01/realitatea-ca-o-suprafata-alunecoasa-si.html), vocile autorizate din BOR par nu doar convinse că tot răul este spre bine, ci și că lucrurile nu stau chiar atît de rău, de fapt. Pentru că dacă lucrurile ar sta rău, ar recunoaște-o, așa cum, în împrejurări asemănătoare cu cele în care ne aflăm astăzi, cînd poporul evreu era pe punctul de a se pierde, drepții și profeții cereau mila lui Dumnezeu, iar poporului și mai ales liderilor lui pocăință, îndreptare și întoarcere. În afară de răsteli la adresa poporului simplu care se limitează la a aprinde o lumînare și a da un acatist în loc să se dezvolte personal în ședințele spirituale organizate în mănăstirile ortodoxe de protocol, nu am întîlnit în declarațiile liderilor ortodocși din România nici o încercare de a se confrunta cu această criză fără precedent în întreaga istorie a creștinismului. În cazul acesta, ce sens are apelul la nădejde, dacă nu ne amenință nimic? Sau poate am înțeles greșit și apelul reprezentanților BOR nu este adresat lui Dumnezeu, ci naturii, iar ceea ce părea a fi creștinism ortodox a fost înlocuit între timp cu o religie solară:
„Atâta timp cât soarele mai răsare, zăpada mai cade, florile mai înfloresc, păsările cerului mai zboară, glasuri tinere care se roagă Bunului Dumnezeu și Maicii Domnului se mai aud, asemenea lui Mihai Eminescu, nimic nu este pierdut! Poate este doar prea slăbită nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu… Dar, recitindu-l pe Eminescu, înțelegem încă o dată că rugăciunea reprezintă scăparea și mergând „cu Dumnezeu înainte!” vom reuși să depășim toate provocările vieții.” (https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/educatie/cu-dumnezeu-inainte-160072.html)
