Trecem pe lîngă cineva fără să-l vedem, percepem doar o siluetă printre alte siluete străine. Și cu toate că nu l-am văzut, ne oprim și ne întoarcem. Pentru că, fără să-l vedem pe cel pe lîngă care tocmai am trecut, l-am recunoscut.
Recunoașterea este a nevăzutului. Tocmai pentru că interiorul și exteriorul omului sunt întrepătrunse, putem recunoaște exteriorul în virtutea nevăzutului său.
Pentru că este atît de diferită de cunoaștere, unii mistici numesc recunoașterea necunoaștere. Recunoașterea (sau necunoașterea) este acea formă a cunoașterii care ne oprește și ne întoarce.
Matei (în capitolul 9), Marcu (în capitolul 5) și Luca (în capitolul 8) menționează episodul în care o femeie bolnavă se atinge pe furiș de Hristos. Hristos simte că această atingere este diferită de restul atingerilor. Atît de diferită încît vrea să știe, spre exasperarea ucenicilor, cine este persoana care L-a atins. Cine, dintre toți cei prezenți, L-a recunoscut.
