Umanismul este un mesianism secular: este mesianic întrucît își propune salvarea omului și este secular întrucît încredințează această salvare omului însuși (umanismul creștin este o formă particulară de umanism, care-i permite lui Dumnezeu să asiste la procesul salvării omului de către om). Cultural și artistic în Renaștere, social-educațional în gîndirea iluministă, politic în meliorismele și socialismele din secolul 19 și în totalitarismele secolului următor, eco-spiritual în mișcarea hippie, bio-politic și bio-tehnologic ulterior, umanismul nu a încetat să caute calea optimă pentru salvarea omului. Din acest motiv, așa cum am mai scris și în alte rînduri, umanismul este în mod esențial trans-umanist. El este o cale nu doar spre o lume mai bună, ci în primul rînd spre un om superior.
Omul salvat al umanismului este omul eliberat de limită, percepută ca manifestare a răului. Dar în timp ce gnosticismul leagă limita de trup și în general de materie, umanismul este preocupat mai ales de limitele gîndirii, de unde și interesul pentru descoperire, invenție și creativitate. Deși unii teologi creștini încearcă să-i atribuie creștinismului meritele pentru actualul progres științific, din punctul meu de vedere acest progres este produs exclusiv de umanism. Cunoașterea încurajată de creștinism este diferită de cunoașterea urmărită de umanism. Știința creștină nu ar fi oferit mijloacele distrugerii naturii și omului, înstrăinării omului și posedării lui. Știința creștină nu ar fi avut acel caracter magic al științei moderne despre care vorbește C. S. Lewis în special în ultimele pagini din The Abolition of Man, o știință dobîndită prin renunțarea la sufletele noastre și care ajunge prin urmare să artificializeze totul, de-naturînd totul (https://www.basicincome.com/bp/files/The_Abolition_of_Man-C_S_Lewis.pdf).
Prin această înțelegere, umanismul își demonstrează rădăcinile gnostice și totodată le trădează, depășind gnosticismul limitat el însuși de o înțelegere superficială a răului.
Dacă salvarea gnostică presupune eliberarea de materie, de trup, salvarea umanistă este atot-cuprinzătoare și urmărește salvarea materiei, aspect vizibil atît în preocupările ecologiste, cît și în interesul acordat modificării genetice a organismelor. Prin această recuperare a materiei, umanismul ar fi devenit un adversar redutabil al creștinismului dacă acesta nu ar fi dispărut între timp, redus la un fel de organizație social-caritabilă însuflețită de forme gnostice de spiritualitate și cu orientări ideologice determinate de ideologia dominantă, neomarxistă sau neoliberală/neoconservatoare (priveghind neîncetat, caricatura actuală care pretinde că reprezintă ortodoxia românească le cultivă pe toate, pentru că nu se știe niciodată cine cîștigă partida).
Caracterul mesianic al umanismului a devenit și mai vizibil în urma progresului științific pe care l-a produs. Combinația de bioinginerie și inteligență artificială (AI) permite acum „mîntuirea” omului prin realizarea unui tip uman devenit superior nu doar prin depășirea limitelor fizice, ci și a celor morale. Omul mîntuit este nu doar un om capabil de performanțe intelectuale și fizice inaccesibile „omului vechi”; este totodată o ființă incapabilă să facă rău, să dorească răul. Și singurul mod în care omul poate fi împiedicat să aleagă răul este prin suprimarea libertății lui.
În creștinism, suprimarea libertății personale se realizează printr-un act liber de renunțare la libertate. Însă acest proces nu sfîrșește prin robia omului, ci prin dobîndirea unei noi libertăți, mai bine spus prin dobîndirea adevăratei libertăți, care este cea a lui Hristos. De aceea, credinciosul creștin începe ca rob al lui Hristos, supunîndu-și libertatea sa libertății lui Hristos, și de aceea sfîrșește ca frate al Fiului și ca fiu al Tatălui.
În umanismul actual, suprimarea libertății personale nu poate fi realizată decît prin întreruperea continuității biologice și spirituale dintre generații, proiect care copiază și în această privință modelul creștin care presupune o nouă genealogie a umanității, desprinsă de originea vieții păcătoase în Adam pentru a reîncepe, prin incorporarea în Biserică, în viața nouă, sfîntă a lui Hristos. Dar așa cum desprinderea de omul vechi este realizată în creștinism printr-o ființă exterioară omului, însă unită cu el, tot astfel realizarea unui nou neam omenesc este realizată de umanismul actual prin mașină, sau mai precis prin inteligența artificială (AI). Astfel, AI nu reprezintă un nou ideal al umanității, așa cum consideră unii critici ai proiectului transumanist (precum Paul Kingsnorth, dacă l-am înțeles corect), ci doar instrumentul prin care omul nou poate fi realizat fără a fi profanat de atingerile impure ale omului vechi, limitat de prezența liberului arbitru și de conștiința binelui și răului dobîndită în urma păcatului originar.
Mașina îndeplinește în această nouă etapă a mesianismului umanist funcția îngerului: este inteligență pură, supusă total inteligenței supreme (Programul), lipsită de inițiativă sau procese de conștiință și care poate astfel participa la apariția omului nou nu atît creîndu-l după chipul și asemănarea ei, ci ștergîndu-i orice chip și asemănare prealabile. Mașina poate face acest lucru pentru că este impersonală. Dacă omul salvat de Hristos devine persoană, actualizînd chipul Persoanei după care a fost făcut, omul salvat de mașină devine impersonal, iar mîntuirea trans-umanistă constă în depersonalizarea omului. Dacă lucrurile stau așa, atunci umanismul în forma lui actuală marchează o renunțare la ideea de evoluție și progres, păstrate totuși în discursul public doar pentru a lăsa impresia unui proiect familiar în spatele căruia este ascuns însă un model de individ uman care nu are nici o legătură cu tot ce știam despre om. Omul nou al umanismului mesianic actual nu este doar diferit de omul, să-i spunem natural, ci este opusul lui.
