Instinctul credincioșilor ortodocși de a face din orice urare o binecuvîntare („Crăciun binecuvîntat!”, „An Nou binecuvîntat!”, „Sărbători binecuvîntate!”, „Sărbătoarea binecuvîntată a Învierii Domnului!”) este unul sănătos, chiar dacă uneori se poate întîmpla fie ca prin această formulă religioasă să nu se înțeleagă în realitate nimic altceva decît sănătate și noroc, fie ca întrebuințarea ei să semnaleze nevoia pentru acea autenticitate a credinței proprie impersonalului (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/09/diversiunea-autenticitatii-in-ortodoxie.html).
Este un instinct bun pentru că răspunde vocației omului de preot, de purtător și descoperitor al binecuvîntării care îi este proprie doar lui Dumnezeu. Liturghia începe prin vestirea binecuvîntării Împărăției lui Dumnezeu și se încheie prin însărcinarea celor prezenți să poarte binecuvîntarea mai departe în lume: „Binecuvîntarea Domnului peste voi toți cu al Său Har și cu a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor.”
A binecuvînta nu înseamnă a dărui un gînd bun, ci a însoți pe cineva care pleacă sau vine, este o formă de a conduce, respectiv de a ieși în întîmpinare mijlocind prezența lui Hristos asupra celui binecuvîntat. Dar aceasta înseamnă că binecuvîntarea nu este doar o simplă invocare a lui Hristos, ci o recunoaștere a prezenței Lui. Dacă toate binecuvîntările izvorăsc din binecuvîntarea dăruită de Domnul în momentul Înălțării, după cum sublinia părintele Teofil Părăian („absolut toate binecuvântările Bisericii, câte sunt în lumea aceasta, câte sunt la Sfânta Liturghie şi la celelalte sfinte slujbe, toate sunt o prelungire a binecuvântării de la Înălțarea Domnului Hristos.” https://www.nistea.com/duhovnici/binecuvantarile-sfintei-liturghii/126), atunci binecuvîntarea orientează spre Hristos și îi păstrează atît pe cei care binecuvîntează, cît și pe cei binecuvîntați în prezența lui Hristos. Plecat la Tatăl dintre credincioși, Hristos revine în credincioși prin Duhul Sfînt (Ioan, capitolele 14, 15 și 16). După Înviere și Înălțare, Dumnezeu cu noi devine Dumnezeu în noi (care este cu totul diferit de dumnezeul din noi al spiritualității New Age https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/06/ortodoxia-care-ne-convine-iv.html).
Prin binecuvîntare omul își manifestă și împlinește vocația sa de preot,
vestind Împărăția Tatălui. Doar un locuitor al Împărăției poate binecuvînta: binecuvîntarea este manifestarea vocației omului de preot, vestire a Împărăției Tatălui,
recunoaștere a și recunoștință pentru darul de a fi locuitor al Împărăției. Doar un locuitor al
Împărăției poate binecuvînta (Matei 25, 34) pentru că locuiește în
binecuvîntarea lui Dumnezeu, în Cuvîntul făcut om (este semnificativ că gestul
binecuvîntării este cultivat în special de credincioșii care trăiesc cu această
conștiință a participării la Împărăție). Iadul nu este locul celor care intră în el, ci locul celor ieșiți din Împărăție.
A binecuvînta înseamnă a cuvînta bine, adică a rosti adevărul. Binecuvîntarea ne verifică capacitatea de a recunoaște realitatea, de a o vedea în mîinile lui Dumnezeu și de a o readuce în mîinile lui Dumnezeu. Dacă binecuvîntarea este o reacție naturală, cum ne amintește părintele Schmemann în continuare, atunci normalitatea omului este determinată nu atît de capacitatea de a se minuna în fața misterului existenței, ci de nevoia de a mulțumi prin binecuvîntare:
„A numi un lucru înseamnă, cu alte cuvinte, a-L binecuvânta pe Dumnezeu pentru el și prin el. Și, în Biblie, a-L binecuvânta pe Dumnezeu nu este un act «religios» sau «cultic», ci chiar mod de viață. Dumnezeu a binecuvântat lumea, l-a binecuvântat pe om, a binecuvântat ziua a șaptea (adică timpul), și aceasta înseamnă că a umplut tot ce există cu iubirea și bunătatea Sa, le-a făcut pe toate, adică, bune foarte.
Așa încât singura reacție naturală (și nu «supranaturală») a omului, căruia Dumnezeu i-a dat această lume binecuvântată și sfințită, este de a-L binecuvânta și el pe Dumnezeu, de a-i mulțumi, de a vedea lumea așa cum o vede Dumnezeu și – în acest act de recunoștință și adorare – de a cunoaște, a numi și a stăpâni lumea.
Toate calitățile raționale, spirituale și de alt fel ale omului, care-1 disting de celelalte creaturi, își au centrul și realizarea finală in această capacitate de a-L binecuvânta pe Dumnezeu, de a înțelege, așa-zicând, sensul setei și foamei care constituie viața lui.”
(Pr. Alexander Schmemann, Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, EIBMBOR, 2001, p. 12-13)
