joi, 5 ianuarie 2023

Datorii

 

Restricțiile impuse de regimul Ceaușescu erau justificate de autoritățile comuniste prin obiectivul achitării datoriilor externe (21 de miliarde de dolari, sumă plătită între 1975 și 1989). Astăzi, datoria externă a României se apropie de 150 de miliarde de euro; doar în anul trecut statul român s-a îndatorat cu 5 miliarde de euro. Este un sacrificiu pe care clasa de mijloc este dispusă să și-l asume dacă în felul acesta poate fi învins pesedeul. Anticorupție, gen.

Într-un stat corupt, datoria, indiferent că este vorba despre acumularea sau lichidarea ei, nu este decît un instrument suplimentar în vederea înrobirii populației. Ceaușescu voia să scape de datorii pentru a putea păstra poporul în sclavie fără a mai fi nevoit să țină cont de presiunile internaționale cu privire la respectarea drepturilor omului. Astfel, suveranitatea și independența României erau obiective de politică externă care-i permiteau regimului comunist să facă ce vrea pe plan intern. Departe de a urmări o ridicare sau relaxare a măsurilor de austeritate, lichidarea datoriei externe îi permitea totalitarismului comunist să revină la nivelul terorii din perioada stalinistă, singura alternativă acceptabilă la politica de deschidere a lui Gorbaciov.

Datoriile financiare acumulate de statul român după 1990 reflectă îndatorarea sa politică, culturală și morală față de Vest. Închiderea ermetică urmărită de regimul comunist a fost înlocuită de deschiderea totală. Așa cum în perioada comunistă „elementele dușmănoase”, favorabile deschiderii sau libertății, erau uneori expulzate din țară, după 1990 dușmănos a devenit elementul național, care trebuia expulzat (adică marginalizat, ignorat, disprețuit, stigmatizat) în măsura în care întîrzia deschiderea. Desigur, în tot acest timp a fost păstrată și chiar încurajată inclusiv în BOR manifestarea absurdă sau patologică a sentimentului național (dacopații, legionaroizii, adepții unei combinații de esoterism, naționalism și panteism prezenți atît în mediul publicației Formula As, cît și în universul Humanitas în segmentul guenonist), pentru a demonstra că nu există nici o alternativă acceptabilă la ordinea societății deschise. În felul acesta, libertatea a fost identificată cu deschiderea absolută fără ca cineva să observe natura totalitară a acestei identificări. Libertatea părea astfel să fie salvată pentru totdeauna, înțelegerea ei ca deschidere refuzînd implicit orice punere în discuție a deschiderii, rezervele față de ea fiind denunțate ca pe un apel la închidere, deci la suprimarea libertății.

Totalitarismul comunist și cel neoliberal își impun restricțiile ca pe un sacrificiu inevitabil, necesar păstrării sau redobîndirii libertății. Diferența este că individul din societatea deschisă acceptă acest sacrificiu, în timp ce individul din societatea închisă îl refuză ca pe o minciună, dorindu-și în schimb adevărata libertate, cea din societatea deschisă. Pentru că, după cum știe toată lumea și mai ales oamenii educați, închiderea nu-i ca deschiderea.