„A reprezentat experimentul comunist asupra naturii umane o nouă cruciadă morală și spirituală – un efort sisific sortit eșecului, stîrnind totuși admirație? Sau a însemnat doar un alt caz de abuz teribil de ideologie și putere de stat dedicate manipulării sufletelor oamenilor și modelării vieții lor, un tip de experiment care nu este unic în istoria lumii?”
Yinghong Cheng, Creating the „New Man”: From Enlightenment Ideals to
Socialist Realities, University of Hawai‘i Press, 2009, p. 4.
Apărută între perioada fanariotă și cea comunistă, Casa Regală a României va fi percepută inevitabil ca un eveniment providențial chiar dacă s-ar afla că membrii ei se ocupau cu magia neagră și cu jertfe umane. Dar dacă modernizarea României urmărită de noua dinastie și de elita autohtonă din secolul 19–începutul secolului 20 dedicată modernizării-prin-occidentalizare a reprezentat o încercare de transformare a populației românești prin metodele pozitive ale principiilor iluministe, mai eficiente și mai sigure decît metodele magiei negre? Dacă personajele caricaturizate în piesele lui Alecsandri și în schițele lui Caragiale nu erau decît produsele încă imperfecte ale noului tip uman care avea să fie îmbunătățit din mers – prin cultură, prin jertfa legionară, prin eroul comunist, prin eroul anticomunist de după 1990? Dacă originea idealului unei „țări ca afară” trebuie căutată în a doua jumătate a secolului 19? Dacă noua dinastie a produs prima separare, poate decisivă, de trecutul voievodal al României și de un destin și o vocație care nu vor putea fi niciodată împlinite în forme străine? Poate că nu mi-aș fi pus niciodată această serie de întrebări dacă nu aș fi întîlnit o persoană care m-a ajutat să văd într-un mod mai cuprinzător și totodată mai concret însemnătatea locuirii, dar al cărei nume nu-l pot menționa, așa cum o cere orice datorie de recunoștință, pentru a nu-i aduce un deserviciu prin asociere.
Mi se pare semnificativ că arhitectul regal André Lecomte du Noüy a fost însărcinat cu refacerea construcțiilor de cea mai mare importanță pentru identitatea românească: Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași, mitropolia din Târgoviște, biserica Sf. Nicolae din Iași, Sf. Dumitru din Craiova și biserica Mănăstirii Argeșului. Unele au fost reconstruite total sau doar parțial. Important de reținut, Lecomte du Noüy a dorit să „restaureze” și Biserica Domnească din Curtea de Argeș, demolînd-o și reconstruind-o ulterior:
„Majoritatea cercetătorilor apreciază că primele două lucrări (Biserica Episcopală de Argeș şi Trei Ierarhi - Iași) sunt acceptabile din punctul de vedere al concepțiilor de restaurare în timp ce în ultimele intervenții (Sf. Dumitru - Craiova, Sf. Nicolae - Iași şi Vechea Mitropolie - Târgoviște) contribuția novatoare depășește cu mult măsura admisibilă în cazul lucrului pe monumente.
Asemenea intervenții radicale – absolut de condamnat în știința contemporană a restaurării , conducând la îndepărtarea obiectivelor respective din Lista Monumentelor – probabil că nu erau necesare în toate cazurile. Nu este exclus ca, prin reparații adecvate și atentă întreținere, aceste monumente să fi rezistat încă multe decenii. Atunci ele și-ar fi păstrat înfățișarea pitorească, încercată de vremi și lipsită de pretenții reflectând condițiile, adesea neprielnice, în care s-au clădit. În nici un caz nu ar fi căpătat strălucirea, e adevărat, ușor frivolă, pe care le-a dat-o Lecomte du Nouy în baza comenzilor primite de la autoritățile noului stat independent, România.”
(Peter Derer, „Cazul „Lecomte du Nuöy”. Demers analitic privind intervențiile sale asupra monumentelor”, Revista Monumentelor Istorice, Anul LXI, nr. 2, nr. 1992 (1) pag. 71, http://www.revistamonumenteloristorice.ro/fisiere/RMI_1992_2_012.pdf)
Fiecare nouă epocă își produce omul ei. Este de la sine înțeles că fiecare nouă epocă se legitimează prin separare și desprindere de trecut, presupus deja ca depășit, limitat, epuizat. Această desprindere se realizează printr-o serie de mecanisme educaționale, psihologice, religioase, culturale. Dar nu știu în ce măsură s-a observat că pentru realizarea omului nou este necesară proiectarea unei noi forme de locuire.
Demolarea sau restaurarea nu sunt doar niște mijloace de a împiedica accesul la rădăcini, așa cum a fost înțeles proiectul demolator comunist: ele sunt mai ales etape intermediare în realizarea unui nou tip de locuire în care omul dislocat să se simtă cu atît mai confortabil cu cît este mai îndepărtat de propria lui întemeiere, de propria lui ctitorire. Este o formă de ctitorire neagră, pentru că pe de o parte reconstruiește omul împotriva memoriei și identității lui, iar pe de alta îl împiedică să se regăsească prin chiar noua experiență a locuirii construită ideologic/magic, adică arbitrar și artificial, chiar dacă – sau tocmai pentru că – este realizată în numele rațiunii de stat sau al binelui superior.
