Te poți înstrăina de ceea ce ar trebui să-ți fie familiar ieșind din ordinea familiarității. Dar înstrăinarea de locul propriu nu se realizează doar prin îndepărtarea exterioară, ci și printr-una interioară. După cum ne amintește parabola Fiului risipitor, Fratele Fiului era mai înstrăinat de Tatăl decît Fiul, deși aparent nu-l părăsise niciodată. În acest sens, poate că în România există mai mulți români înstrăinați de țara lor decît în străinătate. Aplicată la realitatea Bisericii, observația ne ajută să înțelegem că înstrăinarea din Biserică poate fi cel puțin la fel de gravă precum înstrăinarea de Biserică a celor care s-au desprins de Ea în cursul istoriei.
Stă în firea lucrurilor ca cei înstrăinați să se simtă solidari între ei. Cei înrudiți prin înstrăinarea exterioară se regăsesc între ei la fel cum se regăsesc și cei marcați de înstrăinarea interioară. În virtutea acestui fapt, ortodocșii înstrăinați din ortodoxie vor simți nevoia unității cu ceilalți ortodocși înstrăinați din ortodoxie, dar „fiecare în rîndul cetei sale”, ca să zic așa: cei care vor ca ortodoxia să nu mai aibă de-a face cu tradiția ortodoxă sau cu Hristos, în ceata lor, cei care vor ca Hristos să nu mai aibă de-a face cu ortodoxia în ceata lor, cei care vor ca ortodoxia să nu mai aibă de-a face cu ortodocșii, în ceata lor iar cei care vor ca ortodoxia să nu mai aibă de-a face cu nimeni, în ceata lor.
Nu doar că nu toți ortodocșii sunt înstrăinați în același fel, dar mi se pare că cei care îi invocă cel mai des pe Sfinții Părinți sunt tocmai ortodocșii care reușesc să inventeze cele mai noi și mai neașteptate modalități de a fi ortodox într-un fel diferit de toți ceilalți și de tot ce a însemnat ortodoxia pînă în prezent. Înstrăinarea de ortodoxie din ortodoxie depinde de motive diverse și, după cum putem observa de mai bine de peste treizeci de ani, este o chestiune care în unele cazuri devine mai ales după facultăți. De aceea, ar fi cinstit și folositor să încercăm să recunoaștem că înstrăinarea din ortodoxie nu se limitează doar la intelectualii ortodocși pentru care vestea bună a creștinismului ar consta în eliberarea puterilor creatoare ale omului în general și ale omului occidental în special, ci îi cuprinde pe toți ortodocșii care-și întemeiază credința în altceva sau în altcineva decît Hristos. De pildă, luminii culturii occidentale vestită de intelectualii ortodocși îi corespund în zona fundamentalistă Lumina Sfîntă de la Sf. Mormînt sau Lumina Verzuie de la Golgota Neamului. Diversele genuri de înstrăinări din ortodoxia românească nu pot duce decît la înstrăinarea ortodoxiei însăși, falsificînd-o prin instrumentalizarea ei politică, mistică sau magică, care duce la versiuni cu atît mai autentice cu cît sunt mai îndepărtate de adevăr.
Presiunea politică a ecumenismului secular este determinată doar în parte de convingerea misionarilor euro-atlantismului că se află de partea bună a istoriei; în același timp, ea este favorizată de abandonarea oricărei încercări de înțelegere teologică a relației cu non-ortodocșii din partea ortodocșilor convinși că se află de partea bună a eshatologiei, convingere care le permite să reducă sarcina afirmării adevărului la condamnarea veșnică a celor înstrăinați de adevăr. Deși această atitudine a fundamentalismului ortodox pare apologetică, în realitate ea este nihilistă, întrucît îi refuză ortodoxiei misiunea de vestire a adevărului, pe care l-a înlocuit cu diverse obsesii milenarist-apocaliptice, corespunzătoare de altfel milenarismului utopiilor seculare occidentale. Dacă răspunsul la fundamentalismul progresist euro-atlantist este fundamentalismul încremenit în Secolul de Aur al „Sfinților Părinți”, dacă răspunsul la împărăția seculară este împărăția atemporală, atunci în împărăția lui Hristos inaugurată deja în mod tainic în istorie prin Învierea Domnului va fi chemat oricine va fi găsit la răspîntiile drumurilor, bun sau rău, nepăsător față de orice formă de fundamentalism care să-l determine să refuze invitația la nuntă: „Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici. Mergeți deci la răspîntiile drumurilor şi pe cîți veți găsi, chemați-i la nuntă. Şi ieșind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toți cîți i-au găsit, şi răi şi buni, şi s-a umplut casa nunții cu oaspeți.” (Matei 22, 8-10)
Orice gîndire fundamentalistă, seculară sau religioasă, care se întîlnește cinstit cu Hristos ar trebuie să se risipească precum ceara la fața focului. Una dintre sarcinile urgente ale ortodocșilor lucizi ar trebui să fie tocmai mijlocirea acestei întîlniri.
Atitudinea taberei fundamentaliste îi încurajează de fapt pe apologeții ortodocși ai unirii cu Roma să-și revendice dreptul de a cere și chiar de a declara unirea în numele întregii ortodoxii, ca singurii înzestrați cu discernămînt, după cum se poate vedea și din recomandările făcute recent de Purtătorul de cuvînt al BOR intelectualilor ortodocși Patapievici, Papahagi sau Baconschi. Impresia mea este că poporul credincios a fost ademenit în mod intenționat în această cursă a comportamentului irațional, antiintelectualist și apocaliptic, pentru ca poziția lui să fie discreditată din capul locului ca una care nu reprezintă BOR.
Prin urmare, prima obligație a laicatului ortodox este să-și vină în fire. Ceea ce este efectiv imposibil cîtă vreme se lasă manipulat și „călăuzit” de aceiași „sfătuitori” patrioți, conservatori, tradiționaliști și mai ales verzi, care l-au adus în întunericul adînc din prezent. Ne venim în fire doar în Hristos. Nu Sfînta Lumină de la Ierusalim ni-l aduce pe Hristos, ci Hristos ne aduce lumina Lui. Și nici măcar nu are nevoie de un avion pentru asta. Iar pentru a ne veni în fire, trebuie să ne recunoaștem propria noastră înstrăinare. Faptul că ne justificăm înstrăinarea printr-o pretinsă fidelitate față de duhul patristic nu ne aduce acasă. Ceea ce este încă și mai grav, nu face decît să înstrăineze ortodoxia de cugetarea patristică.
În al doilea rînd, ortodocșii trebuie să recunoască și să sublinieze lipsa de onestitate a ortodocșilor euro-atlantiști atunci cînd aceștia subordonează unitatea de credință ortodoxă valorilor culturii umaniste și intereselor occidentale (puteți citi două texte clarificatoare în această privință la https://alexandruracu.wordpress.com/2023/04/19/marea-unire-euroatlantica/ și la https://alexandruracu.wordpress.com/2023/04/20/stilistii-si-stilatii/). Trebuie deci să fim capabili să recunoaștem și înstrăinarea celorlalți, dar nu înstrăinarea lor de noi, cum ne-am dori de fapt să o facem, ci a lor, și deseori și a noastră, de Hristos.
În al treilea rînd, dacă ortodoxia este dreapta credință, atunci ortodocșii ar trebui să cunoască și să manifeste virtuțile ei îndreptătoare mai ales atunci cînd observă înstrăinarea de și din Biserică. Dacă suntem încredințați că doar ortodoxia permite participarea la viața lui Hristos, atunci ar trebui să fim capabili să arătăm că puterea ortodoxiei nu stă în îngrădire, nepomenire sau excomunicare, ci în primul rînd în ridicarea celui căzut.
Unii cad în afara ortodoxiei. Alții cad înăuntrul ei. Dar și unii, și ceilalți fac parte dintre oile căzute ale casei lui Israel: „În calea păgînilor să nu mergeți, şi în vreo cetate de samarineni să nu intrați; Ci mai degrabă mergeți către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Şi mergînd, propovăduiți, zicînd: S-a apropiat împărăția cerurilor.” (Matei 10, 5-7)
