Preocuparea pentru spiritualitate poate fi mai amăgitoare decît preocuparea pentru viața materială și consumerism. Dedicarea pentru viața interioară te face să crezi că te afli pe drumul cel bun al împlinirii tale ca om, însă aceasta te îndepărtează de tine în măsura în care nu este decît o cultivare a sinelui și a facultăților tale spirituale.
Deși narcisismul spiritual împărtășește cu narcisismul trupesc aceeași rădăcină a slavei deșarte, el este cu atît mai periculos cu cît pare să-i ofere omului nu atît posibilitatea unei vieți mai bune, ci a uneia îmbunătățite (în sens moral). Tocmai pentru că această slăvire de sine este înnăscută în noi, atenția creștină este orientată spre Hristosul care ne ridică, niciodată la propria noastră înălțare. Instinctul de supraviețuire l-a determinat pe Petru să strige către Hristos atunci cînd a simțit că începea să se scufunde (Matei 14, 28-31). Însă instinctul creștin de supraviețuire ne ajută să strigăm „Doamne, scapă-mă!” nu doar atunci cînd începem să ne scufundăm, ci mai ales atunci cînd ni se pare că începem să ne înălțăm. Privegherea, practica spirituală a trezviei nu urmărește să țină candela aprinsă, ci să o țină aprinsă pentru Hristos, semnalînd așteptarea Lui, nu un cult al luminii. Spiritualitatea creștină nu urmărește o viață a ideilor creștine, ci caută viața lui Hristos care nu ne face mai buni sau mai spirituali, deci mai luminoși, ci care ne învie în primul rînd:
„Știți că majoritatea oamenilor cred – și vorbim aici despre oameni convinși că ei cred în Întrupare – că Dumnezeu și-a trimis Fiul să-i facă buni pe oamenii răi. Cei care gîndesc în felul acesta ar fi, presupun, evanghelicii fundamentaliști. Într-o categorie apropiată se află și creștinul obișnuit, care crede că Dumnezeu și-a trimis Fiul pentru a-i face pe oamenii buni să fie și mai buni. Nicidecum! Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său să învieze morții! Să-i facă pe morți vii! Comparați ce se-ntîmplă în creștinism cu ceea ce este promis în budism, cu ideea de a-i face pe oamenii buni și mai buni, sau măcar pe toți oamenii mai puțin răi, cu ceva care nu ne dăruiește viața veșnică, cu ceva care nu dăruiește din nou trupul și sufletul ființelor umane care au fost condamnate la moarte.” (Părintele Patrick Henry Reardon, „At the Gate of the City”, predică disponibilă la https://www.ancientfaith.com/podcasts/allsaints/at_the_gate_of_the_city)
Omul nu se salvează prin spiritualitate, ci prin darul lui Dumnezeu. Darul lui Dumnezeu este înfierea. Omul este înfiat de Dumnezeu prin înfrățirea omului cu Fiul întrupat. Această înfrățire se realizează prin împreună lucrarea omului cu Dumnezeu realizată ca răspuns al omului la chemarea lui Dumnezeu. Chemarea lui Dumnezeu este o chemare la crucea lui Hristos, nu la meditația despre crucea lui Hristos. Nu-l putem urma pe Hristos fără cruce, tot așa cum crucea fără Hristos nu este salvatoare, în ciuda convingerii sectei ortodoxe care crede în mîntuirea prin suferință și în special prin jertfa legionară. Crucea este mijlocul prin care ne lepădăm de noi pentru a-l putea primi pe Hristos. Spiritualitatea creștină este viața înviată, vie în Hristos. Așa cum am primit libertatea omenească pentru a o dărui în schimbul libertății propriu-zise a copiilor lui Dumnezeu, tot astfel am primit viața aceasta pentru a putea dobîndi viața propriu-zisă a copiilor lui Dumnezeu. Spiritualitatea creștină este numele participării oamenilor la realitate ca fii sau fiice ai lui Dumnezeu.
Există grade de întuneric, dar acestea nu se sting pe măsură ce se apropie de lumină. Întunericul nu se poate transforma în lumină: lumina fie îl risipește, fie îl arată mai bine. Te poți cufunda în întuneric cu atît mai adînc cu cît te crezi mai luminat. Continuitatea nu poate exista decît de la întuneric la și mai mult întuneric și de la lumină la și mai multă lumină, pe măsura manifestărilor diferite ale întunericului și luminii, pe de o parte, precum și pe măsura capacităților diferite ale oamenilor de a percepe și a participa la aceste manifestări ale întunericului sau luminii, pe de alta.
Întunericul are o natură spirituală: nu este doar un refuz al luminii, ci mai ales o alternativă la lumină. Orice spiritualitate care nu este cultivată în cadrul înfierii divine a omului prin înfrățirea lui cu Hristos în cadrul vieții creștine ortodoxe este o spiritualitate a întunericului. De aceea, redefinirea ortodoxiei este mai utilă întunericului decît desființarea ei, întrucît permite redefinirea participării la realitatea întunericului ca o participare la lumină.
Întrucît nu există continuitate de la moarte la viață, de la întuneric la lumină, nu se poate vorbi despre continuitate între ateism și credință și nici despre o continuitate între celelalte religii și creștinism sau între confesiunile creștine non-ortodoxe și ortodoxie. Omul nu este chemat de Dumnezeu de la o viață nedeplină la o viață deplină, de la un adevăr nedeplin la unul deplin, de la o lumină mai slabă la una mai puternică, de la o viață materială la una spirituală. Omul este chemat de la moarte la viață, de la minciună la adevăr, de la întuneric la lumină, de la o viață supusă morții la viața în Hristos.
