După cum precizează Mircea Platon într-un clarificator articol recent, în prezent se duce un „război global împotriva copiilor” (https://www.qmagazine.ro/razboi-impotriva-copiilor-de-partea-cui-sunt-parintii-din-romania/ , subl. adăugată). Întrebarea din finalul articolului, „de partea cui se vor situa părinții din România?”, mi se pare însă că ne obligă nu doar să recunoaștem realitatea acestui război, ci mai ales să vedem că de partea copiilor nu se află nimeni dintre cei care ar fi trebuit în mod normal să se afle acolo: părinți, educatori, preoți, intelectuali conservatori. Pentru că în realitate „familiarizarea copiilor cu moduri de viață schimonosite, o normalizare a ceea ce tinde să abolească normalul”, nu începe la școală, ci de-acasă, iar la școală această normalizare a anormalității nu este decît regăsită și justificată teoretic în numele binelui superior al elevului. Nu cred că există vreo școală din România în care simularea cotidiană în clase a gesturilor sexuale începînd de pe la opt ani să nu fie considerată de colegi – iar uneori și de părinți și chiar și de unii profesori – nu doar amuzantă, ci și o dovadă de personalitate și de stimă de sine. Agresivitatea, nu doar de natură sexuală, este încurajată mai întîi în familie așa cum tot aici este tolerat și interesul pentru pornografie, ca o formă de rău necesar în vederea „explorării” de sine și de „descoperire” a realității și a naturii relațiilor interumane.
Referendumul pentru familie din 2018 a demonstrat dureros de limpede că populația adultă a României a lăsat destinul familiei și societății în seama autorităților, cu nădejdea secretă într-un „sfîrșit creștinesc, fără durere, neînfruntat, în pace” al lumii tradiționale. Răspunsul bun pe care-l va da la „înfricoșata Judecată a lui Hristos” majoritatea creștin-ortodoxă pentru această lepădare va invoca probabil răutatea vremurilor: „Păi, Doamne, nu știi că așa era atunci? N-aveai ce să faci, trebuia să accepți consensul social, pentru că altfel…” Pentru că altfel pierdeam mîntuirea oferită de lumea omului cu condiția lepădării de lumea lui Dumnezeu.
Chiar dacă războiul dus împotriva copiilor este un război global, este important de amintit că el este dus în numele salvării copiilor. Mai mult, acest război dus împotriva copiilor este pe de o parte total, în sensul în care împotriva copiilor este toată lumea: nu doar globaliștii, ci și suveraniștii, nu doar instituțiile, agențiile și organizațiile guvernamentale și private, naționale și supranaționale, ci și părinții, profesorii și preoții ortodocși. Părinții, profesorii și preoții progresiști percep efectiv eliminarea principiilor clasice ale educației ca pe o formă de eliberare intelectuală și emoțională a elevilor, în timp ce corespondenții lor conservatori văd salvarea într-o formă de îndoctrinare opusă celei progresiste: dacă pentru o parte dintre apărătorii copiilor normalitatea presupune posibilitatea ca orice copil să-și aleagă genul și să fie mutilat genital și mintal pentru a se regăsi în noua identitate ficțională, pentru cealaltă parte normalitatea înseamnă încolonarea în detașamente patriotice ai căror membri pot fi identificați în cursul săptămînii prin uniforma paramilitară și salutul demn și viguros cu brațul drept ridicat, iar duminica prin costumul național, închinăciuni și mătănii. Prin urmare, războiul global împotriva copiilor este dus mai ales cu participarea celor care îi apără. De partea lor nu este nimeni, în afara puterilor nevăzute care par că se află deocamdată într-o stare de șoc, indusă probabil de această situație fără precedent în întreaga istorie a omului de pînă acum.
Iar de partea copiilor nu este nimeni pentru că de partea omului nu este nimeni. Deși este vorba despre un război total, pe de altă parte războiul împotriva copiilor este unul parțial, și anume, este un război mai mic în cadrul războiului mai mare dus împotriva omului în primul rînd, aspect subliniat de C. S. Lewis încă din titlul unei cărți care, deși denunță transformarea educației într-un instrument chirurgical destinat golirii pieptului elevilor de inimă și de suflet, nu este intitulată „Abolirea copilului”, ci „Abolirea omului” (https://www.basicincome.com/bp/files/The_Abolition_of_Man-C_S_Lewis.pdf; ediția în română, Desființarea omului, Humanitas, 2004).
Respingerea națională a referendumului pentru familie din 2018, cînd un procent de 80% din populația cu drept de vot a refuzat să-și recunoască identitatea creștină, a demonstrat, de fapt, că deși se declară creștini-ortodocși în proporție de 90%, românii nu cred că Ortodoxia este adevărată, ci poate cel mult utilă, un fel de remediu care uneori poate să ajute în mod inexplicabil, dar în nici un caz nu constituie o cale sigură căreia să i te dedici. Ortodoxia este frumoasă, dar ea nu poate fi aplicată în lumea aceasta întrucît aici sunt alte reguli. Mai precis, Ortodoxia nu poate fi aplicată în această lume tocmai pentru că este frumoasă și nobilă, ceea ce o face să fie nu doar diferită, ci opusă acestei lumi. Prin urmare, un program ortodox de viață nu poate fi în această lume decît nerealist, fiind posibil poate cel mult în mănăstire, dacă nu cumva doar în sihăstrie. Aici este realul, idealul este în altă parte, într-o direcție pe care domnul Andrei Pleșu, „intelectualul creștin al României” potrivit unui ierarh ortodox, este mai mult decît încîntat să ne-o indice. Însă gîndirea care se pretinde realistă (în acest sens) cade în propria ei capcană, ajungînd să idealizeze realul imediat după ce l-a desprins și opus idealului, adică adevărului în sine, fiind astfel obligată să transforme realul imperfect într-unul ideal, adică într-o lume perfectă. În felul acesta, gîndirea seculară sfîrșește în aceeași iluzie cu care gîndirea mistică impersonală începe atunci cînd expediază realitatea istoriei ca pe ceva lipsit de substanță, lipsit de o esență veritabilă: și anume, în bula unei lumi lipsită deopotrivă de istorie și de transcendent, de impulsul spre exterior și de receptivitatea față de chemarea lăuntrică, prăbușindu-se într-un sine epuizat de substanță pe măsura respingerii întemeierii transcendentale a creației. Ambele propuneri oferă astfel o mîntuire alternativă, atît stînga progresistă, cît și dreapta creștină concurînd nu doar între ele, ci intrînd împreună într-o competiție directă față de creștinism, stînga pentru a-l desființa definitiv, dreapta pentru a salva din el ce i se pare util pentru consolidarea unor principii erodate deja tocmai prin întrebuințarea lor într-un mod necorespunzător, ba chiar opus naturii și scopurilor lor proprii, transformînd astfel în mod necesar creștinismul într-o formă de mîntuire esențial politică în măsura în care se descrie drept o alternativă la „tăvălugul ideologiei neomarxiste”:
„Biserica, prin acest referendum, a primit un semnal puternic că trebuie să se focuseze pe un tip de pastoraţie de proximitate, frontală, pe înfiinţarea a cât mai multe grădiniţe, şcoli confesionale, centre de catehizare creştină, aşa cum sunt în Occident, pentru a oferi o alternativă tăvălugului ideologiei neomarxiste a teoriilor de gen care vor să corupă, cu nesimţire şi persuasiune diabolică, mintea şi inima curată a copiilor.” (https://episcopiahusilor.ro/biserica-referendum-si-resetare )
Dar creștinismul nu este o alternativă la nici o ideologie. Dacă este să fie o alternativă, creștinismul este o alternativă și, de fapt, singura alternativă la moarte și la păcat, adică tocmai la desființarea omului (am formulat cîteva observații față de această poziție exprimată de PS Ignatie al Hușilor la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/09/calea-spre-lumea-adevarata.html). Creștinismul este singura alternativă nu doar la problemele acestei lumi, ci la această lume însăși. Creștinismul nu înseamnă o altă lume, mai bună, una ideală chiar, ci înseamnă singura lume adevărată: înseamnă Împărăția Tatălui față de care această lume coruptă reprezintă o alternativă exact în felul în care întunericul este o alternativă față de lumină, iar absurdul progresului nesfîrșit al stîngii ori sensurile spirituale atribuite de noul creștinism realității în încercarea lui de a o salva și de a se salva singur reprezintă o alternativă la sensul și la mîntuirea aduse doar prin Adevărul Întrupat și la care putem participa încă din această viață și în această lume exact în măsura în care nu suntem din ea.
