Dezbaterile nesfîrșite despre oportunitatea devansării acordării pensiilor pentru ca „oamenii să se bucure și ei, săracii, de sărbătorile de Paști” mi-a amintit de o anecdotă spusă la un moment dat de părintele Thomas Hopko: un tîlhar amenință pe cineva prin cuvintele „banii sau viața!” Dar văzînd că victima nu are nici o reacție, tîlharul repetă pe un ton ultimativ: „Ei, te-ai hotărît? Banii sau viața!” La care victima răspunde cu un aer concentrat: „Mă gîndesc, mă gîndesc, mai lasă-mă puțin!”
Dificultatea alegerii între bani și viață este amplificată în capitalism, unde banii nu înseamnă doar timp pur și simplu, ci mai ales viață, astfel încît cine nu are bani nu are viață, chiar dacă s-ar putea întîmpla să aibă tot timpul din lume. Mai mult: în formele degenerate ale capitalismului, justificate ca soluție sigură, necesară și eficientă de elita intelectuală de dreapta din România post-comunistă, banii dau viață, aduc la viață și înviază morții.
Guvernul României și societatea românească în ansamblul ei și-au însușit acest mod de gîndire, propriu de fapt Marelui Inchizitor, astfel încît în prezent toată lumea este convinsă că nu te poți bucura de Învierea Domnului fără a avea și niște bani la tine. Fără bani, Învierea nu mai are nici un rost. Dînd pensiile înainte de Paști, guvernul nu dă doar niște bani: odată cu pensiile, le oferă oamenilor și Învierea.
Bineînțeles, ceea ce trebuie reînviat și resuscitat constant este de fapt economia de piață: actorii politici sunt obligați prin contract să rostească replicile scrise de agenții economici, adevărații stăpîni ai lumii actuale, îngrijorați de faptul că populația ortodoxă s-ar putea să nu se mai tăvălească în primul weekend din luna mai a acestui an în abundența tradițională de mîncare, care estompează prin proporții alte realizări ceva mai modeste precum Marele Zid Chinezesc, serele din Almeria sau Canionul Minei Bingham.
