Dumnezeu nu ne
ajută în mod necondiționat. Dumnezeu ne ajută în primul rînd în măsura în
care-i cerem ajutorul. Dar atunci cînd știi că ești nemuritor (cel puțin prin
sufletul tău) și că, în plus, faci parte din neamul absolut, este dificil de
văzut de ce i-ai cere ajutorul: mai degrabă, Dumnezeu ne este dator să ne ajute în mod firesc, adică obligatoriu, pentru
că avem un suflet nemuritor și reprezentăm neamul absolut. Și, pentru că noblesse oblige, îl lăsăm pe Dumnezeu să
ne ajute. Ortodoxul din noua ortodoxie românească este înțelegător și chiar generos cu Dumnezeu.
În al doilea rînd, înainte de a-I cere ajutorul, trebuie să-I cerem iertarea. Pentru că dacă am ajuns în situația de a-i cere ajutorul lui Dumnezeu este pentru că am căzut atît de rău încît nu ne mai putem ridica singuri. Aceasta înseamnă că trebuie să ne recunoaștem vina pentru situația în care am ajuns.
În al treilea
rînd, pentru a ne recunoaște vina, trebuie să recunoaștem situația în sine.
Trebuie să vedem lucrurile așa cum sunt în realitate, adică să ne vedem pe noi așa cum suntem în realitate. Cum spune o vorbă atribuită Sf. Efrem Sirul, cine-și vede păcatul este mai mare decît cel care vede îngeri (mi se pare că am întîlnit-o și în varianta „... este mai mare decît cel care înviază morți”). Dar tot efortul ierarhiei
ortodoxe din perioada danieliană urmărește să ne împiedice să recunoaștem
realitatea. Nu-i de mirare că pe măsură ce sunt tot mai singuri în propria lor realitate imaginară, ortodocșii se străduiesc să se convingă că merg cu Dumnezeu înainte.
Asta e situația.
