Marți, 2 februarie 1982
Clericalismul sufocă; el se substituie întregului caracter sacru al Bisericii; face din puterea sa o putere sacra de a controla, de a conduce, de a administra; o putere de săvîrșire a Sfintelor Taine și, în general, face din orice putere o „putere dată mie”! Clericalismul separă toată „sacralitatea” de laici: catapeteasma, împărtășirea (numai cu permisiune), teologia. Pe scurt, clericalismul este negarea de facto a Bisericii ca Trup al lui Chrisc, pentru că în trup toate organele sunt legate și diferite doar în funcțiile lor, dar nu în esenţa lor. Și cu cît clericalismul „clericalizează” (vezi imaginea tradițională a episcopului sau a preotului – subliniată de hainele, de părul lui, de exemplu, episcopul în mare ținută!), cu atît Biserica însăși devine mai lumească; se supune spiritual acestei lumi. În Noul Testament, preotul este prezentat ca un laic ideal. Dar aproape imediat începe separarea sa din ce în ce mai radicală de laici; și nu numai separarea, ci și opoziția față de laici, contrastul față de ei.
Din nou, cea mai evidentă formă a acestei despărțiri este excluderea laicilor de la împărtășire ca împlinire a apartenenței lor în trupul lui Hristos. În loc de „pildă pentru credincioși” (1 Timotei 4, 12), apare imaginea unui „stăpîn al întregii sacralități”, separat de cei credincioși, care distribuie harul după cum crede el de cuviință.
Aici se află rădăcina împotrivirii unor clerici față de comuniunea frecventă – procesul de împărtășire prin mărturisire, prin iertare, prin „autoritatea dată mie...” etc. Această luptă devine atît de evident mai puternică acum sub influența unor clerici posedați de puterea lor, de „sacralitatea” lor. Nimic nu este mai amenințător pentru autoritatea lor precum întoarcerea Euharistiei în Biserică, renașterea ei ca „Taină a Bisericii” și nu ca „unul dintre mijloacele de sfințire...”
Tragedia învățămîntului teologic constă în faptul că tinerii care caută preoția sunt – în mod conștient sau inconștient – interesați de această separare, putere, de această ridicare deasupra laicilor. Setea lor de putere este întărită și generată de întregul sistem de educație teologică, de clericalism. Cum pot fi făcuți să înțeleagă, nu doar cu mințile lor, ci cu întreaga lor ființă, că trebuie să fugă de putere, de orice putere, că puterea este întotdeauna o ispită, venită întotdeauna de la diavol? Hristos ne-a eliberat de acea putere – „ Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pămînt...” (Matei 28, 18) – prin descoperirea Luminii puterii ca putere a iubirii, a dăruirii jertfitoare de sine. Hristos i-a dăruit Bisericii nu „putere”, ci Duhul Sfînt: „primiți Duhul Sfînt...” În Hristos, puterea s-a întors la Dumnezeu, iar omul a fost vindecat de stăpînire și de poruncă.
În cel de-al șaizeci și unulea an al vieții mele, mă întreb deodată: Cum de au ajuns toate atît de pervertite? Și mă îngrozesc!
The Journals of Father Alexander Schmemann, 1973-1983, Saint Vladimir’s Seminary Press, 2002, p. 310-311 (trad. fragmentului citat de G. F). Ediția românească a apărut la Editura Reîntregirea în 2004 sub titlul Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann (1973-1983) în traducerea Feliciei Furdui (pasajul citat la p. 475-476).
