Pentru părintele Alexander Schmemann, „un creștin este cel care, oriunde privește, îl găsește pe Hristos și se bucură în El. Și această bucurie transformă toate planurile și programele sale, toate hotărârile și faptele sale omenești, făcând din întreaga sa misiune sacramentul reîntoarcerii lumii la Hristos, cel care este Viața lumii.” (Pentru Viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, EIBMBOR, 2001, p. 142.) Dar această bucurie este ea însăși o bucurie transformată, este o bucurie duhovnicească, adică o lucrare a Duhului Sfînt în persoana credinciosului unit cu Hristos. Această bucurie nu exclude întristarea pentru o lume care-și închipuie că-și găsește bucuria în orice altceva sau în oricine altcineva decît în Hristos.
La drept vorbind, un creștin nu-l găsește pe Hristos – un creștin este deja în Hristos și tocmai de aceea îl poate găsi pe Hristos pretutindeni, înăuntrul și în afara sa. Mai precis, pe măsura încorporării credinciosului în Hristos exteriorul sau „în afara” lui tind să devină lăuntrice pe măsura creșterii lui în Hristos. Ceea ce înseamnă că cine nu este în Hristos nu este creștin, iar ordinea interioară îi este în mare parte străină.
Un creștin este un om al bucuriei, dar asta nu înseamnă că orice om bucuros este creștin. Sursa bucuriei ortodocșilor care se laudă cu ea se află mai degrabă în realizarea propriei cariere și în confirmările elitei decît în împlinirea lor în Hristos. În cazul lor, transformarea nu este una veritabilă, ci doar o elevație culturală care rămîne circumscrisă lumii căzute, fapt demonstrat de efortul lor de a folosi creștinismul ca pe o soluție politică sau culturală în vederea rezolvării păcatului acestei lumi.
Păcatul lumii nu este o simplă criză spirituală; păcatul lumii constă în refuzul de a-l recunoaște pe Hristos. Tocmai respingerea lui Hristos demonstrează că această lume îl cunoaște pe Hristos. Și cum să nu-L respingă lumea pe Hristos cînd creștinii îl obligă pe Dumnezeu însuși să recunoască lumea ca pe un fel de Dumnezeu (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/03/cu-dumnezeu-inainte.html)? A declara că urmezi lumii „cu Dumnezeu înainte” este ca și cum i-ai cere lui Dumnezeu să binecuvînteze lepădarea de Dumnezeu.
Soluțiile oferite de acești pseudo-creștini nu pot transforma lumea nu doar pentru că sunt străini de Dumnezeu, ci pentru că ei nici măcar nu urmăresc transformarea lumii în primul rînd, ci caută mai degrabă să ascundă corupția ontologică a acestei lumi. Așa se explică de ce influenți ierarhi și teologi ortodocși români au transformat ortodoxia într-o pleșu-doxie, într-o venerare a spiritualității gnostice răspîndită în ortodoxia românească de școala Pleșu.
A fi în Hristos presupune două lucruri esențiale: înseamnă a-L cunoaște pe Hristos și a-L iubi pe Hristos. Unii își închipuie că-L pot iubi pe Hristos fără să-L cunoască, în timp ce alții pretind că simplul fapt de a-L cunoaște reprezintă o formă de iubire, sau cel puțin de credință. Dar oricine dintre noi își poate verifica în orice moment calitatea de creștin întrebîndu-se în ce măsură Îl cunoaște mai bine și-L iubește astăzi mai mult pe Hristos decît ieri, presupunînd totuși că „ieri” l-ar fi cunoscut și iubit pe Hristos. Nu putem fi în Hristos fără a-L cunoaște iubindu-L și nu-L putem iubi fără să-L cunoaștem. Dar această cunoaștere unificatoare cu și în Hristos este zădărnicită astăzi tocmai de creștini, deopotrivă laici și clerici, adică de cei care ar trebui să-L reprezinte pe Hristos în Biserică și în lume.
