Notă: Am tradus fragmentul următor în speranța că în România mai există și oameni în ciuda faptului că unii sunt creștini ortodocși, alții catolici sau reformați, iar unii de altă religie sau de nici una. (G. F.)
Lesslie Newbigin: Rostind adevărul înaintea Cezarului
Există cu siguranță o istorie lungă și destul de tristă a alianțelor dintre Biserică și anumite programe politice. Biserica s-a angajat în apărarea dreptului divin al regilor, a oligarhiei împotriva democrației și a capitalismului pieței libere împotriva comunismului. În Marea Britanie, Bisericile Libere s-au angajat atît de cuprinzător în favoarea Partidului Liberal încît atunci cînd acesta din urmă s-a prăbușit ele au intrat într-un declin din care nu și-au mai revenit. Biserica nu poate fi identificată în totalitate cu niciuna dintre aceste cauze. Și cu toate acestea nici nu poate fi indiferentă față de ele.
Poate cel mai important lucru de spus, și el este important chiar dacă este negativ, este acesta. Afirmațiile Declarației Barmen (nota mea, G. F.: este vorba despre Declarația Teologică de la Barmen din 1934, prin care creștinii din Germania nazistă se opuneau Mișcării Creștine Germane https://en.wikipedia.org/wiki/German_Christians_(movement) care introdusese ideologia nazistă în bisericile protestante din Germania; de peste 30 de ani se manifestă în ortodoxia românească mișcări similare Mișcării Creștine Germane, care introduc în BOR trei mari rătăciri: neolegionarismul deghizat în cultul sfinților închisorilor, neoliberalismul ortodoxiei prosperității și neognosticismul spiritualității New Age. Dar oricît de vizibilă a fost implicarea elitei de dreapta în formarea acestor trei mari curente, victimele din BOR continuă să se lase purtate de curent, ca orice pește de treabă și mai ales mort) nu ar fi avut nici un impact dacă i-ar fi lipsit anatemele. Declarația numește și respinge o ideologie falsă. Nu-i spune poporului german ce să facă în domeniul politic. Ea afirmă adevărul Evangheliei și, în lumina lui, condamnă minciuna stăpînitoare. Cred că acesta este poate cel dintîi lucru pe care-l putem afirma despre datoria Bisericii în raport cu problemele politice. Biserica trebuie să demaște ideologiile.
Walter Wink ne-a ajutat prin seria sa de volume despre începătorii și stăpînii să vedem din nou relevanța pentru situația noastră a limbajului biblic despre puteri. Nu este adevărat, ne reamintește Wink, că mesajul Bisericii se adresează doar individului. Conform pasajului din Efeseni 3, 10, Biserica trebuie să-și facă cunoscut mesajul înaintea începătoriilor și stăpîniilor. Întîlnim aceste puteri, așa cum ne spune Noul Testament, în entități precum stat, lege, tradiție, religie. Aceste puteri, deși rînduite de Dumnezeu, au ajuns – pentru că nu cunoșteau adevărata înțelepciune a lui Dumnezeu – să conlucreze pentru a-L răstigni pe Domnul slavei. Dar în timp ce le întîlnim în aceste forme, ele au o realitate care nu este epuizată de acești reprezentanți vizibili, Caiafa, Pilat și Irod, pentru ca lupta noastră să nu fie cu acești oameni din carne și sînge, ci cu puterile reprezentate în ei. Iar aceste puteri, deși au fost create în Hristos și pentru Hristos, avînd prin urmare o funcție pozitivă în economia lui Dumnezeu, poate fi și a fost coruptă. Sunt corupte, devin demonice, atunci cînd sunt absolutizate, cînd li se acordă locul care îi aparține numai lui Dumnezeu. Darul bun al rudeniei în familia mai restrînsă și mai largă este corupt în răul rasismului. Și darul bun al personalității individuale este corupt în ideologia rea a individualismului.
Ideologia pe care Declarația de la Barmen a căutat să o demaște și să o respingă a fost ideologia națiunii și rasei și sîngelui. Ideologia pe care trebuie să o recunoaștem, să o demascăm și să o respingem este o ideologie a libertății, o concepție falsă și idolatră despre libertate care o echivalează cu libertatea fiecărui individ de a face ceea ce dorește. Trebuie să îi opunem acestei concepții credința trinitară care vede toată realitatea în termenii înrudirii [relatedness]. În respingerea explicită a unui individualism care pune eul autonom în centru și vede sinele altora ca limitări ale libertății proprii, trebuie să stabilim dogma de bază care ne-a fost încredințată și anume că libertatea se găsește prin cuprinderea în acea comunitate de iubire dăruită și primită care este realitatea eternă din care și pentru care toate lucrurile există. Această respingere a înrudirii ca adevărată cale către libertate se vede în ușurința cu care se desface legătura căsătoriei, în destrămarea familiilor și în dezvoltarea masivă a consumismului. Cea mai formidabilă manifestare a sa este ideologia contemporană a pieței libere. Aici avem din nou un exemplu de ceva bun care este corupt. Este limpede, iar lecția a fost înțeleasă în ultimele douăsprezece luni, că piețele libere sunt cea mai bună modalitate de echilibrare continuă a cererii și ofertei. Dar este de asemenea evident că atunci cînd piața liberă este transformată într-un absolut, mai presus de controlul rațional în lumina principiilor etice, devine o putere care înrobește ființele umane. Piața liberă este un servitor bun, dar un stăpîn rău. Nu este necesar să argumentăm că, dacă luăm familia umană ca întreg, atunci ceea ce este trăit ca libertate de către o minoritate este trăit ca sclavie de majoritate. Adam Smith însuși a recunoscut că piețele libere ar lucra pentru binele comun numai dacă anumite principii morale ar stăpîni societatea. Urmașii săi au desprins economia cu totul de etică și au făcut din ea o știință autonomă. Pentru atingerea scopurilor unei astfel de științe, ființele umane ar trebui să fie motivate doar de interesul propriu. Unitatea de bază a societății este în acest caz o ființă umană care, cu un scop unic în minte, încearcă să dobîndească maximul de bunuri și servicii cu minim de efort. Într-o etapă timpurie în evoluția capitalismului pieței libere a devenit evident că acesta producea abominațiile muncii copiilor și distrugerea sănătății și demnității umane.
Într-o revoltă morală împotriva acestor lucruri, națiunile dezvoltate au introdus legislația care a limitat operațiunile pieței și a creat ceea ce am cunoscut drept „statul social” [welfare state]. O mare parte din această legislație este demontată în unele dintre societățile dezvoltate, dar amenințarea ecologică ne confruntă acum cu noi dovezi că piața liberă nu poate fi lăsată necontrolată. Ideea că totul va fi bine dacă viața economică este detașată de toate considerentele morale și lăsată să opereze după propriile sale legi este pur și simplu o abdicare de la responsabilitatea umană. Înseamnă a preda viața umană în mîinile zeiței păgîne a norocului. Dacă suveranitatea lui Hristos nu este recunoscută în lumea economiei, atunci puterile demonice preiau controlul.
Nu este treaba Bisericii să facă o alianță nici cu dreapta, nici cu stînga în contextul politic actual. Trebuie să demaște ideologiile care le sunt specifice și să ofere un model mai rațional pentru înțelegerea situației umane. Ambele părți implicate în discuție utilizează limbajul drepturilor individului. Pe de o parte, există dreptul fiecărui individ de a face ceea ce vrea cu ceea ce a cîștigat în mod legal. Pe de altă parte, este dreptul fiecărui individ de a-și satisface nevoile. Dezbaterea este nerezolvată pe teren rațional din două motive. În primul rînd, într-o societate care nu are nici o doctrină publică acceptată cu privire la scopul pentru care toate lucrurile și toate persoanele există, nu există nici o bază pentru a judeca între nevoi și dorințe. O persoană rațională și-ar dori exact ceea ce are nevoie pentru a-și îndeplini scopul pentru care existăm. În absența unei doctrine publice despre acest scop, disputa dintre dorințe și nevoi este de nerezolvat. În al doilea rînd, ambele părți se bazează pe conceptul de drepturi ale individului. Aceste drepturi fac parte din doctrina publică consacrată în legislație. Dar drepturile sunt total lipsite de sens, cu excepția cazului în care există părți care recunosc responsabilitatea legată de satisfacerea pretenției de drept. Întrucît nu există o doctrină publică corespunzătoare despre responsabilitatea umană, revendicările multiple și contrare ale dreptului nu pot decît să distrugă societatea.
Limbajul „drepturilor” este, desigur, un produs al Iluminismului. Societatea creștină din vechime vorbea despre „datorii” față de Dumnezeu și față de aproape. În limbajul iluminist, atunci cînd drepturile sunt încălcate, vorbim despre dreptate; în limba de dinainte se vorbea despre păcat și pedeapsă. Păcatul este împotriva lui Dumnezeu, iar pedeapsa este lucrarea Lui, în cadrul căreia pedeapsa este doar partea întunecată a milei.
În afundarea ei generală în cultura Iluminismului, Biserica a adoptat același limbaj; vorbește mult despre drepturi și despre dreptate, dar numai rareori despre păcat și pedeapsă. Dacă nu există judecător, atunci dreptatea este așa cum o definește fiecare dintre noi, iar pretențiile rivale la drepturi sunt simple conflicte de interese care nimicesc țesătura societății. Noi avem responsabilitatea de a depune mărturie că există un Judecător al tuturor națiunilor și că judecata Lui este plină de milă și că soluția pentru toate problemele publice, ca și pentru toate problemele din viața personală, se găsește la singurul tron al milei unde păcatul întregului neam omenesc a fost deopotrivă judecat și iertat.
(Lesslie Newbigin, “1. Speaking the Truth to Caesar”, The Ecumenical Review, 43 (3), 1991, p. 372-373. Pasajul reprezintă un extras din capitolul trei al cărții Truth to Tell: The Gospel as Public Truth, Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1991, https://www.amazon.com/Truth-Tell-Gospel-Osterhaven-Lecture/dp/0802806074. Traducerea fragmentului de Gheorghe Fedorovici).
