Ordinea neascultării este o ordine a imaginii goale. Neascultarea este neascultare de cuvînt. Eva a ieșit din ascultare printr-o evaluare a utilității rodului pomului „bun de mîncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit pentru că dă știință” (Facerea 3, 6). Nu doar că nu era nimic rău în rodul respectiv, dar oferea chiar unele oportunități. Însă Dumnezeu nu le-a spus niciodată că rodul trebuie evitat pentru că ar fi rău; le spusese doar că lucrurile rodesc prin ascultare și își pierd valoarea sau dobîndesc chiar valori opuse prin neascultare: din ceva bun ele devin ceva rău, din ceva viu și vitalizant devin ceva mort și mortal.
Oare rodul pomului le-a deschis ochii strămoșilor noștri (Facerea 3, 7) sau neascultarea? Întrucît ascultarea este întotdeauna interioară, odată cu înghițitura au interiorizat neascultarea, care înlocuiește de-acum ascultarea. Neascultarea interiorizată îi face să se vadă goi în afara lor. Compromiterea ascultării face ca toate simțurile și gîndirea lor să rateze dimensiunea interioară a vieții. De-acum ei văd și gîndesc din afara lor și la limita exteriorității lumii. Ei văd altfel, iar primul lucru pe care-l văd este că nu mai văd cum văzuseră și ce văzuseră pînă atunci. Cu ochii deschiși prin neascultare, primii oameni sunt surprinși să vadă că văd mai puțin decît vedeau înainte de păcat. Și pentru că văd mai puțin, pentru au devenit incapabili să vadă în profunzimea oferită de ascultare, Adam și Eva văd mincinos și văd o minciună fără să vadă minciuna. Propriul trup le împiedică vederea și devine incapabil să mai arate. Nu este vorba despre faptul că de-abia acum protopărinții își descoperă suprafața, exteriorul, trupul. Păcatul nu-i face conștienți de trup, ci de un trup păcătos, adică de un trup nou, transformat prin neascultare. Ei devin conștienți de vulnerabilitatea unui trup care nu mai vede și care totodată nu mai lasă să se vadă, a unui trup devenit impermeabil, opac, un trup care oprește privirea și-o reține pentru sine, refuzîndu-i și refuzîndu-și interiorul. Adam și Eva ascund privirii lui Dumnezeu un trup care a devenit capabil să-și ascundă interiorul. Ei ascund un trup gol, adică sec.
Omul continuă să audă glasul lui Dumnezeu, dar nu mai ascultă de El: auzindu-L „în răcoarea serii”, Adam și Eva se ascund „printre pomii raiului” (Facerea, 3, 8-10). Dar erau deja ascunși în ei înșiși și asta încercau în timpul rînd să ascundă de Dumnezeu. Întrebarea adresată de Dumnezeu, „Adame, unde ești?” (Facerea 3, 9) putea la fel de bine să fie pusă și dacă Adam s-ar fi aflat în fața lui Dumnezeu.
Pînă la noua Evă, experiența ascultării de Dumnezeu este păstrată de drepții și profeții din Vechiul Testament. Deși Ioan Botezătorul este considerat ultimul profet din poporul lui Israel, cred că din perspectiva ascultării tradiția profetică culminează cu acel „fie mie după cuvîntul tău” (Luca 1, 38) al Maicii Domnului, care ascultă de Cuvîntul lui Dumnezeu primindu-l la propriu întru sine pentru a-l naște ca om. Iar pe cruce, Cuvîntul întrupat îl arată pe om ca fiu al lui Dumnezeu, răscumpărînd prin ascultarea pînă la moarte (Filipeni 2, 8) neascultarea sinucigașă a omului. Hristos se golește pe Sine prin ascultare de Tatăl (Filipeni 2, 7-8) pentru a-l umple pe omul golit de sine prin neascultarea de Tatăl. Îl umple de Cuvînt.
Neascultarea produce propria ei ordine și transmisiune; este o tradiție a imaginii goale, lipsită de adîncimea asigurată de dimensiunea nevăzutului (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/05/persoana-si-timp.html). Chiar și cuvîntul poate fi redus la o simplă imagine. Problema nu ține de imaginea în sine, ci de natura acestei imagini. Cuvîntul aspiră la imagine, cuvîntul e făcut să arate, este revelator și restaurator al realității. Ascultarea înseamnă mult mai mult decît receptarea unui mesaj; este mai degrabă modalitatea de a rămîne în prezența lui Dumnezeu. Ascultăm cu înăuntrul nostru pentru că acolo vrea Dumnezeu să locuiască. Dar cuvîntul, Biblia să spunem nu garantează realizarea acestei ascultări. Biblia poate fi idolatrizată tot atît de mult ca o statuie dintr-o biserică romano-catolică sau ca o icoană bizantină dintr-un ortodoxă. În vremea lui Hristos, poporul lui Israel a demonstrat că ajunsese să idolatrizeze Legea, preferînd-o Cuvîntului pentru care Legea și Profețiile fuseseră dăruite.
Hristos îl arată pe Tatăl în unitatea ascultătoare a Fiului cu Tatăl. Această unitate ascultătoare este duhovnicească, se realizează dinainte de veci în Duhul. Este tainică sau mistică pentru că este reciproc interioară. Din acest motiv, statuia îi expune poate cel mai mult pe credincioși la idolatrie. Dacă asta nu s-a întîmplat în catolicism, este pe de o parte în virtutea unei înțelegeri a simbolului ca ceva opus realității concrete (vezi Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 2001, capitolul „Sacrament şi simbol”, pp. 167-189), pe de alta pentru că practica adorației euharistice domină evlavia catolică într-un mod care anulează eventuala rivalitate a unui cult al icoanelor. Cred însă că icoana bizantină, deși poate deveni obiectul idolatriei, oferă modelul ascultării ca deschidere lăuntrică față de prezența lui Dumnezeu. Icoana nu a fost niciodată un alfabet al neștiutorilor de carte; ea nu înlocuiește cuvintele pe care le scriem sau citim, ci arată persoana cuvîntătoare restaurată prin ascultare.
