În România, ortodoxia a crescut și a dăinuit două milenii prin preoții și monahii simpli, care primeau și transmiteau cu fidelitate învățătura creștină chiar dacă uneori trebuiau să aleagă între mărturisire și propria viață. Jertfa și credința lor au păstrat integritatea ortodoxiei și în timpul comunismului, făcînd-o să strălucească inconfundabil într-un întuneric al minciunii.
După un model evanghelic (fiii lui Dumnezeu fac lucrurile Tatălui, repetă lucrările Tatălui împlinind voia Tatălui: Ioan 5, 19; 14, 12, după cum, la rîndul lor, cei care au ca tată pe diavol fac lucrurile diavolului, cf. Ioan, cap. 8), fundamental în practica spiritualității ortodoxe (cf. Patericul egiptean, Sisoe, 45), repetiția asigură respirația normală a tradiției. Tradiția este asigurată de repetiție, fără ca repetiția să împiedice creativitatea, așa cum părea să creadă dl H.-R. Patapievici atunci cînd afirma despre părintele Dumitru Stăniloae că „a fost un preot erudit, capabil să repete bine predania, dar un teolog creator, după opinia mea, nu a fost” (H.-R. Patapievici, „A fi ortodox” în Politice, Humanitas, 2002, p. 236).
Tocmai de aceea, după două mii de ani, ortodoxia Tatălui a fost spulberată în România de prima generație de teologi ortodocși creatori de după 1990, care, inspirați de Eliade și Pleșu, au încetat să mai repete bine predania.
