În măsuri diferite, toate vocațiile sunt date în natura umană. De aceea, chiar dacă puțini oameni ajung artiști (sau meșteșugari), oameni de știință, oameni politici, medici, educatori sau preoți, toți oamenii sunt atrași de artă, își manifestă ingeniozitatea și creativitatea în condițiile lor particulare de viață, își pun problema bunei guvernări, pot contribui în bine (sau în rău) la sănătatea trupească și sufletească a semenilor, au instinctul educării propriilor copii și se roagă mai lesne pentru cei apropiați decît pentru ei înșiși.
Teologic vorbind, fiecare vocație face parte din preoția împărătească, universală, a omului. Fiecare dar al omului, fiecare însușire, aptitudine, capacitate, reprezintă o formă de slujire, de participare la ordinea creației. Părintele Stăniloae, de pildă, pune capacitățile creatoare ale omului în relație directă cu chemarea lui originară de a transforma lumea, de a o readuce Tatălui îmbogățită prin contribuția sa. Prin această contribuție, omul își recunoaște responsabilitatea sa față de lume, exprimîndu-și prin grija față de creație mulțumirea și recunoștința față de Tatăl (vezi studiul lui Radu Bordeianu, “Priesthood natural, universal, and ordained: Dumitru Staniloae’s communion ecclesiology”, Pro Ecclesia, Vol. XIX, No. 4, 2010, p. 405–433.) Merită precizat aici că părintele Stăniloae refuză să vadă în efortul intelectual sau spiritual o formă privilegiată de muncă:
„Sf. Ioan Gura de Aur e atît de departe de a socoti munca manuala mai prejos de cea spirituală, încît pune la același nivel arta de a conduce sufletele si arta de a lucra pămîntul. Chiar și monahii dedicați prin excelență grijii de mîntuire trebuie să muncească necontenit. [...] munca este o datorie inevitabilă, dar și o mare cinste pentru om. E o datorie către Dumnezeu, către sine și către semeni. În același timp, ea îmbracă pe om în cea mai înaltă demnitate. Căci însuși Dumnezeu lucrează. Omul care muncește imită pe Dumnezeu, continuînd creația, întrucît scoate din natură bunurile puse de Dumnezeu în ea în stare virtuală, și participînd la activitatea proniatoare a lui Dumnezeu, întrucît contribuie la întreținerea vieții sale și la întreținerea semenilor săi.” D. Stăniloae, „Învățătura creștină despre muncă”, Studii Teologice, V (1953), nr.1-2, p. 24-30, online la https://www.crestinortodox.ro/editoriale/invatatura-crestina-despre-munca-70075.html
Dar prin păcatul de a-și rezerva creația pentru sine, de a se mulțumi cu creația și de a-i mulțumi creației în locul Creatorului, omul și-a ratat propria vocație și a înăbușit vocația lumii de dar. Această vocație a fost restaurată de Hristos, care, prin botez, îi redă omului demnitatea lui originară.
Inevitabil, această vocație slujitoare este contestată de viziunea seculară, care celebrează o demnitate naturală întemeiată în neascultare, în opoziția față de vocația preoțească. Această viziune umanistă, care-l vede pe om nu ca preot, ci mai degrabă ca divinitate, amenință să pervertească și viziunea ortodoxă despre om. Recent am avut ocazia să aud un preot afirmînd despre bebelușul pe care tocmai îl botezase că, prin Botez, copilașul devenise „membru cu drepturi depline în Biserică”. Probabil că voia să spună că prin încorporarea în Trupul Bisericii ești la fel de creștin ca toți ceilalți credincioși botezați, oricît ai fi de mic. Dar limbajul global al drepturilor amenință să deformeze înțelegerea creștină a naturii și demnității omului. Astfel, putem întîlni printre teologi ortodocși încercarea de a găsi o compatibilitate cu lumea mai degrabă decît cu Împărăția lui Dumnezeu nu doar în planul dreptății sociale, ci și din perspectiva spiritualității, conducerea bisericească părînd dispusă să le ofere celor interesați o formă autorizată de spiritualitate New Age (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/05/mintea-inima-si-duhul.html).
Într-o conferință susținută recent la Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași, Mircea Platon a arătat că societatea nu poate supraviețui fără cultură generală și că actuala diversitate construită ideologic nu doar că este diferită de diversitatea istorică, naturală, dar este orientată împotriva ei („Diversitate, platitudine și monotonie. Premise și consecințe ale reformei sistemului de educație”, https://www.youtube.com/watch?v=RdW1__NIQEQ). În numele diversității, se urmărește nivelarea și uniformizarea globală în vederea adaptării la un mediu artificial creat de necesități de piață mai degrabă decît de nevoi organice și aspirații umane.
Un meci de fotbal comentat de Cristian Țopescu era de fiecare dată și o experiență culturală; spectatorul era îmbogățit de parantezele regretatului comentator („acele divagații reprezentau într-un fel o cultură sportivă, te făceau să afli multe lucruri interesante: țări, orașe, stadioane, suporteri” https://www.realitatea.net/stiri/actual/cristian-topescu-interviu-tulburator-cum-isi-va-aminti-lumea_5dcc9267406af85273d6fa27), dar remarcabil era faptul că deși informațiile oferite erau noi pentru mulți dintre ascultători, ele nu le erau niciodată străine. Spectatorii erau legați între ei prin conștiința unei lumi comune, erau nu doar curioși, ci mai degrabă receptivi față de o lume care îi privea personal. Astăzi, comentatorii oferă în permanență informații legate de cotele de piață ale jucătorilor, de transferuri și tot felul de statistici. Dincolo de abundența de informații, conținutul lor este de o diversitate aparentă (devenită stridentă atunci cînd este emisă de femei-comentator), care nu oferă decît o serie interminabilă de informații inutile. Dar uniformizarea și-a făcut între timp efectul, astfel că cel mai probabil Țopescu ar fi cel considerat astăzi nu doar plictisitor și obositor, ci mai ales subversiv, fiind privit astăzi cu aceeași suspiciune cu care îl observau „organele” în perioada comunistă.
Prin această uniformizare se realizează anularea talentelor, a vocațiilor (min. 46:00). Teologic vorbind, cultura generală (care, după cum precizează M. Platon, „nu înseamnă să știi cîte puțin din toate, ci înseamnă a ști din cultura împărtășită de toți; cultura generală este ceea ce leagă o societate”) răspunde vocației omului de cultivator și ocrotitor al lumii, în timp ce o specializare lipsită de acest fundament general este imposibilă, este o specializare suspendată. O astfel de specializare este condamnată la monotonie și platitudine pentru că îi lipsește solul nutritiv al culturii în sens larg, care să-i permită specializării să fie cu adevărat creatoare și ocrotitoare. La limită, o specializare separată de diversitatea vieții sfîrșește în moarte: fie devine criminală prin incompetență, fie devine criminală printr-o agendă cu atît mai lesne de asumat cu cît absența unei culturi generale duce la atrofierea discernămîntului moral (acest fapt nu este contrazis de ușurința cu care oamenii educați își justifică moral alegerile iresponsabile; vanitatea, sentimentul de superioritate absolută a intelectualului față de celelalte segmente sociale pot întuneca discernămîntul pînă la limita patologicului).
Cultura generală îi permite individului să participe la lume și să-și asume responsabilitatea sa față de sine și față de lume, îi permite să-și găsească și să-și realizeze vocația. În ciuda declarațiilor, specializarea impusă de experții actuali din educație la vîrste cît mai mici nu urmărește identificare timpurie a înclinațiilor vocaționale, ci este un mod de a asigura competențele profesionale recomandate de analiștii evoluției pieței globale a muncii. Înțelegerea lumii și a societății sunt determinate astfel strict și exclusiv de piața muncii. Din acest moment munca mea nu mai are nici un aport la viața socială, eu nu mai am nici o contribuție personală și prin urmare nu mai pot fi împlinit prin propria mea viață. Nu mai sunt nici măcar un sclav – am devenit un mecanism (vezi observațiile lui Wendell Berry asupra efectelor diferite ale muncii asupra omului în funcție de relevanța muncii depusă: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2015/09/natura-ca-un-aliat-un-interviu-cu.html; tot în acest interviu, Berry amintește foarte potrivit importanța dimensiunii economice a creștinismului). Educația actuală a fost transformată în cel mai eficient instrument de dezumanizare care a existat vreodată în istorie.
„Mă întreb,” observa M. Platon în cursul conferinței, „în condițiile în care medicii își atenuează umanismul (preocupările pentru artă, pentru cultură), mă întreb cum anume vor mai fi ei capabili să citească omul? Și să relaționeze cu omul?” (min. 42). Cum ar putea supraviețui vocația de medic în afara acelui „umanism medical”, care făcea din medici, după cum menționează M. Platon, oameni cultivați și colecționari de artă (în București există două muzee legate de medici, Muzeul memorial Dr. Victor Babeș și Muzeul de Artă Populară Dr. Nicolae Minovici, un loc gîndit de doctorul Minovici ca un loc vindecător, un loc al regăsirii de sine a omului prin regăsirea locului său, https://muzeulbucurestiului.ro/muzeul-nicolae-minovici.html; de altfel, nu cu multă vreme în urmă printre medici se numărau și scriitori sau pictori, și nu puțini dintre ei se descurcau onorabil la cîte un instrument precum vioara sau pianul).
Este posibil să vindeci un om fără să-i recunoști umanitatea? Este posibil să-i recunoști umanitatea cuiva cîtă vreme tu însuți este dezumanizat?
Poems for Doctors este un proiect al Scottish Poetry Library și al Facultății de Medicină de la Universitatea St Andrews (https://medicine.st-andrews.ac.uk/poemsfordoctors/about/). La baza proiectului a fost Tools of the Trade: Poems for New Doctors, o mică antologie de poezii publicată de Scottish Poetry Library și oferită studenților la medicină la ceremonia de absolvire (https://medicine.st-andrews.ac.uk/poemsfordoctors/2022/05/15/new-edition-of-tools-of-the-trade/). Poems for Doctors postează unele dintre aceste poezii în lectura unor medici sau studenți mediciniști: „Deși Poezii pentru doctori folosește poezia pentru a propune o conversație, el nu este un proiect cu accent literar. În inima lui, subiectul proiectului este altceva. Este vorba despre umanitate.”
Sigur, un volum de poezie nu poate înlocui un stetoscop. Dar îl poate ajuta pe medic să audă nu doar cu urechile, ci și cu inima. Iar auzind astfel inima pacientului, și-ar putea descoperi propria lui inimă.
Lipsindu-ne de vocațiile specifice, actuala agendă de reformare a educației nu urmărește decît să anuleze vocația de om. Din imitarea lui Dumnezeu, munca devine imitarea omului de succes. Profitul sau supraviețuirea rămîn singurele motivații pentru muncă. De aceea, pentru a putea îndura noile forme de alienare produse de capitalismul global, omul trebuie alienat în prealabil în sine însuși pentru a se putea regăsi ulterior doar printr-o muncă care nu mai slujește nimănui.
