Problema elefantului din cameră este că acoperă dulapul din spatele lui. M-am gîndit la asta după ce am citit textul nuanțat și lucid al lui Alexandru Racu, „Elefantul din cameră” (https://alexandruracu.wordpress.com/2022/05/03/elefantul-din-camera/).
În privința conflictului dintre Vest și Kremlin avem de-a face cu adevăruri evidente, cu elefanți pe care continuăm să-i ignorăm într-un mod care, după cum subliniază Alexandru, ar putea fi tragic pentru viețile noastre, nu doar pentru bibelourile din cameră (infrastructura, clădirile de patrimoniu etc). Dar înțelegerea situației din Ucraina presupune în plus și unele adevăruri ascunse de-atîta vreme încît am uitat de existența lor (scheletul). Sunt prostia Vestului și răutatea lui Putin singurele elemente cu care ne confruntăm, pe lîngă propria noastră prostie și iresponsabilitate (distribuite generos și egal, indiferent că avem de-a face cu occidentalofili absoluți sau rusofobi categorici, ori, dimpotrivă, cu rusofili și occidentalofobi necondiționați)?
De fapt, această prostie este reprezentativă pentru atitudinea constantă a Vestului față de Rusia. De sute de ani elita rusă occidentalizată s-a ocupat de modernizarea și civilizarea Rusiei nu pentru ridicarea Rusiei, ci pentru desființarea ei în vederea transformării într-o țară ca afară. Această atitudine distructivă a început, potrivit lui Soljenițîn, cu țarul Alexei Mihailovici (1629-1676; vezi Aleksandr Soljenițîn, Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, Editura Anastasia, 1995, p. 24-25). Răutatea lui Putin este accentuată tocmai de încercarea lui (prostească) de a repara prin această invazie prostia conducătorilor Rusiei din ultimii cinci sute de ani. Iar această prostie constantă a fost generată fie de admirația elitei față de Vest, cum s-a întîmplat în Rusia țaristă, fie de ostilitatea față de el, cum s-a întîmplat în Rusia sovietică întemeiată pe proiectul utopiilor occidentale din secolul 19. În ambele cazuri, victima directă a fost propriul popor.
De aceea, prostia Vestului față de Rusia nu poate fi redusă la episodul ucrainean actual, care arată mai degrabă ca o acțiune stîngace prin care proprietarul de facto și-a incendiat bunurile pentru a încasa banii pe asigurare (superioritatea civilizației occidentale!), pentru a șterge urmele unor activități clandestine (spălare de bani, bio-laboratoare secrete) și în speranța că incendiul se va extinde și la vecinul care, între timp, apucase să vadă prea multe lucruri compromițătoare (de altfel, lobby-ul american pentru Ucraina nu slăbește doar Rusia, ci secătuiește prin șantajul „solidarității” și bugetul Uniunii Europene; dacă SUA nu pot deveni „great again” prin dezvoltarea propriei economii, ar putea rămîne mare făcîndu-i pe ceilalți mici, vulnerabili și îndatorați). Este vorba mai degrabă de un model constant de acțiune, model auto-distructiv întrucît este anti-creștin, care se manifestă în istoria europeană odată cu Renașterea, se precizează prin Reformă și Umanism pentru a se impune odată cu revoluția rațiunii (autonome) împotriva spiritului (teonom) realizată în cultura europeană de Iluminism și în plan politic prin revoluțiile din Anglia (1642-1660), Franța (1789-1799), Rusia (1917) și prin revoluția hippie din a doua jumătate a secolului 20, fiind continuată prin diversele manifestări ale neomarxismului cultural din zilele noastre (CRT, BLM, DEI, vezi la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/03/despre-solidaritatea-ontologica-dintre.html )
Împotriva acestei hegemonii a rațiunii antropocentrice, cultura spiritului s-a apărat prin întrebările „rusești”: ce este lumea? Ce este omul? Care este destinul ultim al omului? De peste patru sute de ani, Occidentul oferă răspunsuri diferite și opuse tradiției creștine, susținînd fie că omul nu are nici un destin ultim, fie că fiecare om își determină propriul destin, fie că destinul omului este de a participa la evoluția nesfîrșită și nedeterminată a umanității sau societății.
Cînd Soros a declarat că Rusia reprezintă o amenințare existențială la adresa Europei (https://www.theguardian.com/world/2014/oct/23/george-soros-russia-threat-europe-vladimir-putin), el nu avea în vedere în mod direct amenințarea nucleară, deși arsenalul nuclear al Rusiei era la fel de distructiv și în urmă cu opt ani. Amenințarea o vedea în posibilitatea ca Rusia să ofere un model de guvernare superior celui oferit de Vest; cînd vorbea la vremea respectivă despre victoria Rusiei în Ucraina, Soros nu se referea în primul rînd la victoria militară, ci la posibilitatea ca oferta Kremlinului să fie mai avantajoasă pentru ucraineni decît cea a Bruxelles-ului:
„Europa se confruntă cu o provocare din partea Rusiei, iar miza este însăși existența Europei. Nici liderii europeni, nici cetățenii europeni nu sunt pe deplin conștienți de această provocare și nu știu cum să-i facă față cel mai bine. […] Acum Rusia prezintă o alternativă care reprezintă o provocare fundamentală pentru valorile și principiile pe care a fost fondată inițial Uniunea Europeană. […] Eșecul Europei ca experiment în guvernarea supranațională ar face din Rusia o amenințare puternică... Prăbușirea Ucrainei ar fi o pierdere enormă pentru NATO, Uniunea Europeană și Statele Unite. O Rusie victorioasă ar deveni mult mai influentă în cadrul UE și ar reprezenta o amenințare puternică pentru statele baltice cu populații etnice ruse numeroase. […] Uniunea Europeană se poate salva pe sine doar în măsura în care va salva Ucraina.” (Subl. mea, G. F., https://www.theguardian.com/world/2014/oct/23/george-soros-russia-threat-europe-vladimir-putin)
Prin urmare, miza declarată a acestui conflict nu este în primul rînd determinată de resurse și teritoriu, ci de poveste. Pentru creatorii poveștii democrației liberale, există riscul ca Putin să spună o poveste mai bună, chiar dacă o spune prost și neconvingător. Chiar dacă nici măcar el nu crede în ea. Iar această poveste este, din motive care țin în primul rînd de adevărul ei, „the greatest story ever told”. Este atît de mare încît cu tot efortul dlui Pleșu de a o spune altfel pentru a o face mai minimă, o bună parte dintre români o înțeleg tot aiurea, adică mare, în sensul propriu al creștinismului: că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om adevărat, rămînînd Dumnezeu adevărat, S-a jertfit și a înviat pentru ca omul să devină dumnezeu, rămînînd om adevărat.
Există într-adevăr o amenințare existențială în acest conflict, dar ea nu se referă doar la suprimarea noastră fizică, ci mai ales la posibilitatea ca sufletele noastre să rămînă închise în dulap (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/03/despre-hotarele-omului.html). La limită, ordinea societății deschise se teme de un singur lucru: de faptul că omul și-ar putea descoperi „scheletul” din dulap.
Din acest punct de vedere, mi se pare important de observat că simpatia pentru Ucraina este însoțită de o aversiune implicită față de creștinism și în mod declarat de o profundă ură pentru creștinismul tradițional, care în mod paradoxal a rămas mai autentic în Biserica Rusă decît în restul bisericilor ortodoxe. Nu văd cu ce este mai creștin apelul ortodoxiei euroatlantice la valorile europene cristofobe decît raportarea Patriarhiei Moscovei la „lumea rusă” (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/03/triumful-euroatlantic-al-ortodoxiei-ii.html). Cu toate acestea, tăcerea Patriarhiei Moscovei în legătură cu invadarea Ucrainei i-a permis ortodoxiei euroatlantice (din toată lumea) să ocupe cu ușurință terenul moral mai înalt, scutind-o astfel de precauțiile cu care construise pînă acum o ortodoxie tot mai secularizată și mai anticreștină.
Zilele trecute am trecut pe lîngă un cuplu de părinți tineri care-și plimbau liniștiți bebelușul în cărucior. Eram în dreptul unui magazin Lidl, cînd mama observă cu un aer mulțumit: „Arată bine Lidl-ul ăsta!” Soțul aprobă de parcă era de la sine înțeles, un adevăr universal. Păreau să fie educați, conștienți de valorile europene. Existența unui magazin dintr-un lanț occidental le dădea încredere. Pășești altfel în preajma unui scut împotriva barbariei; știi că te afli în lumina proiectată de o catedrală, o universitate, o cetate în vîrf de munte. Un magazin dintr-un lanț occidental este ceva care dă sens vieții, mai ales în zilele cu oferte la preț redus. Este o garanție pentru viitor, semnul că te afli într-o lume în care îți poți crește copiii în siguranță. Ce-am fi fără aceste monumente ale civilizației, fără aceste ambasade ale Binelui, fără aceste oaze de normalitate?
Cred că războiul din Ucraina, la fel ca pandemia de covid, ne obligă să ne punem întrebările fundamentale: ce este lumea? Ce este omul? Nu-l urîm pe Putin doar pentru că ne amenință siguranța și recunoștința cu care ne plimbăm printre construcții monotone, identice cu restul miilor de construcții comerciale din aceeași categorie, ci mai ales pentru că ne obligă să ne punem aceste întrebări care ne fac să descoperim că ar putea exista pericole chiar mai mari decît un atac nuclear.
