Idolul este ficțiunea făurită de omul lipsit de conștiința de fiu sau fiică a Tatălui. Pentru ca ceva să poată deveni idol, el trebuie să îndeplinească două condiții: să fie mai mare decît mine și să îi pot aparține, sau cel puțin să pot pretinde în mod convingător că-i aparțin.
Omul vrea să facă parte din ceva mai mare decît el pentru că omul este ceva mare din capul locului. Omul este făcut mare pentru că este făcut pentru măreție. Măreția proprie omului este aceea de fiu sau fiică a Tatălui. Dar omul nu poate dobîndi această măreție decît prin creștere și nu poate crește decît în calitate de fiu sau fiică față de Tatăl.
De fiecare dată, idolul îl înlocuiește pe Tatăl. Spre deosebire de idol, însă, Tatăl nu este doar o realitate mai mare decît mine, ci și o realitate personală și vie. Tatăl îmi comunică prezența Lui personală, instituindu-mă ca persoană, în schimbul puterii mele. Idolul este o realitate impersonală care îmi comunică puterea lui, acel ceva-mai-mare-decît-mine, în schimbul prezenței mele personale.
Omul este făcut să aparțină de ceva mai mare decît el, dar nu ca parte dintr-un întreg, ci ca fiu sau fiică în relație cu Tatăl. Însă orice altceva decît Dumnezeu îi aparține omului. Omul tinde să transforme în idol lucrurile mai mari decît el pentru a le lua puterea. Această putere a lucrurilor mai mari decît omul a fost pusă acolo fie de Dumnezeu (natura, cosmosul, viața), fie de om (omul, societatea, sinele modern, o anumită clasă socială sau rasă, cultura, arta, istoria, civilizația, știința modernă etc.), fie de generațiile precedente de oameni care au cultivat conștiința de fiu (Biserica, tradiția sau valorile creștine).
Singura explicație reală găsită de Soljenițîn pentru dezastrul produs de comunism în lume și în special în Rusia stă în faptul că „oamenii l-au uitat pe Dumnezeu”:
„În secolul al XVIII-lea, țara a fost zguduită de transformările impuse cu forța de Petru, care au favorizat economia, statul și armata în detrimentul spiritului religios și vieții naționale. Iar odată cu această iluminism petrin deformat, Rusia a cunoscut primul val de secularism; otrăvurile sale subtile au pătruns în clasele educate în cursul secolului al XIX-lea și au deschis calea către marxism. Pînă în timpul Revoluției, credința dispăruse practic în lumea educată rusească; iar printre cei needucați, sănătatea credinței era amenințată” (https://www.nationalreview.com/2018/12/aleksandr-solzhenitsyn-men-have-forgotten-god-speech/).
Prin urmare, comunismul nu a făcut decît să consacre, să recunoască puterea unor idoli care erau deja venerați în societatea rusă de la sfîrșitul secolului 19: Rațiunea, Progresul, Statul. Dar cu toate că o mare parte din populație a fost coruptă spiritual de ateismul comunist, credința a continuat să supraviețuiască într-un număr semnificativ de credincioși, observă Soljenițîn, spre deosebire de lumea occidentală, unde creștinismul, deși liber, a suferit grave transformări, ceea ce-l face să scriitorul rus să prevină: „Această slăbire treptată din interior a forței credinței este o amenințare la adresa credinței poate chiar mai periculoasă decît orice încercare de a ataca violent religia din afara ei.”
Creștinii ortodocși se confruntă astăzi tocmai cu această încercare sistematică, neobosită, de subminare a credinței din interiorul Bisericii. Este o otrăvire progresivă, realizată prin amestecarea adevărurilor de credință cu înțelepciunea lumească. Prin această otrăvire ne este anulat discernămîntul astfel încît virtuțile creștine să poată fi puse în slujba lucrurilor mai mari decît noi.
Idolul este un Tată surogat. Acest Tată surogat poate fi produs nu doar de progresismul secular, ci și de progresismul creștin, și anume de o ortodoxie surogat care a înlocuit dreapta credință cu o credință de dreapta sau de stînga, cu o credință în ceva mai mare decît omul, dar care îi aparține omului.
Răul produs de oamenii care l-au uitat pe Dumnezeu poate fi totuși oprit odată ce oamenii redobîndesc conștiiința de fii și fiice ai lui Dumnezeu. În schimb, răul produs de creștinii care l-au uitat pe Dumnezeu este incomparabil mai distructiv: pentru că în acest caz Dumnezeu însuși nu a fost propriu-zis uitat, ci folosit ca semn al unei prezențe personale simulate. Ortodoxia surogat nu face din lucrurile omului un idol, ci din Dumnezeu un lucru al omului, un ceva-mai-mare-decît-omul care aparține omului și pe care omul îl poate oferi idolului în schimbul puterii.
