Timp de patru sute de ani, țările occidentale ne-au lăsat să ne descurcăm singuri cu Imperiul Otoman:
„Se apucă sultanul să asedieze câtva timp Suciava și Hotinul dar, fiind strașnic înfrânt sub amândouă cetățile, fu silit să se retragă cu rușine și să se apuce de altceva. Ca o fiară prinsă în cușcă, ar fi putut atunci, cu ajutorul regelui polon și al oamenilor săi, să fie zdrobit sultanul cu toată puterea lui, într-un măcel cumplit și pustiirea jalnică a Moldovei să fie întoarsă împotrivă-i. Însă, pentru că nu se găsea nimeni cine să învingă pe un dușman înfrânt și de greutatea locurilor, și de foamete și ciumă (cauza o fi fost ori prea multă ocupație, ori zăbava regelui pentru că, socot că ar fi rușine să i se atribuie micime de suflet) scăpă acea fiară din mâini și gloria veșnică a regelui și a polonilor fu ocolită. Pentru învingerea turcilor ar fi fost de ajuns numai oștirea regească din Prusia, alcătuită din curteni și din mercenari.” (Cronica poloneză, https://www.stefancelmare.ro/Izvoare-s4-ss19.htm#scrisoareStefan)
Conferința de la Ialta din februarie 1945 nu a însemnat o concesie regretabilă făcută „Imperiului Răului”, ci a reprezentat expresia tradiției îndelungate a realismului politic occidental, preocupat de independența și prosperitatea proprie cu orice preț, inclusiv cu cel al înrobirii, falimentării sau nimicirii altora.
În măsura în care bunurile din țările românești erau obținute mai avantajos de țările apusene prin intermediarul otoman, putem presupune că refuzul de a-i ajuta pe domnitorii români în războaiele lor anti-otomane ține mai puțin de nepăsare sau lașitate și mai mult de anumite calcule politice și economice. Lucrurile dobîndite prin forță nu sunt prețuite la fel ca cele pentru care ai muncit; ești dispus să negociezi valoarea unor bunuri cu atît mai ușor cu cît nu-ți aparțin. Iar pentru gîndirea apuseană, o țară și locuitorii ei țin exclusiv de categoria bunurilor, ele putînd fi negociate și dobîndite ca la tîrg, odată cu vitele și grînele.
Marile Puteri au negociat dintotdeauna între ele teritoriile românești, iar românii s-au confruntat dintotdeauna cu Dictatul. Dictatura, adică guvernarea prin dictat, este un instrument politic occidental. Așa au dobîndit austriecii nord-vestul Moldovei în 1775, printr-o negociere cu alți ticăloși poate mai mici ca ei, impusă ulterior populației românești. Pe fondul intereselor europene, mai degrabă decît din cauza nepăsării sau lașității, au fost posibile atît cedarea Transilvaniei precum și a nordului Bucovinei împreună cu Ținutul Herța în 1940. Deși Carol al II-lea a fost un lider slab, slăbiciunea lui avea justificările occidentale determinate de credința în caracterul perisabil al omului și al lumii obiectivizate. Cînd trimișii lui Hitler și Mussolini i-au comunicat obligația de a renunța la teritoriile românești, Carol al II-lea s-a retras cel mai probabil în cabinet pentru a-și reorganiza colecția de timbre. Tocmai făcuse rost de încă un „Cap de bour”. Nu cred că Hitler ar fi fost la fel de impertinent dacă la conducerea României ar fi fost atunci un conducător precum Sf. Ștefan cel Mare; episodul în care Hanul Mamac i-a cerut lui Ștefan să-i elibereze fiul (https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Lipnic) l-ar fi făcut pînă și pe un dement ca Hitler să fie mai rezervat și să se gîndească la alte soluții.
Domnitorii români plăteau tribut în bunuri pentru a rămîne liberi în ceea ce pentru ei nu putea fi transformat în bunuri: teritoriul, omul, credința. Conducerea politică și elita de dreapta de după 1990 consacrate în România de Imperiul Binelui plătesc tributul exact cu ceea ce nu poate fi negociat. Funcția lor constă în convertirea valorilor în bunuri de consum și a bunurilor de consum în valori. Prin acest grup de distrugere organizată nu doar a conștiinței naționale, ci și a conștiinței de ființă umană, românii plătesc tribut nu pentru a rămîne liberi, ci pentru a deveni și rămîne neliberi, adică pentru a fi acceptați ca supuși ai Imperiului Binelui, în cadrul căruia Binele urmează să fie redefinit de elită și impus prin Dictat de autorități prin instituțiile principale de propagandă: mass-media, școala publică și BOR.
Marea amenințare astăzi este reprezentată de forțele care redefinesc ființa umană. Integritatea teritorială nu poate fi redobîndită pînă cînd nu se reface integritatea teritorială a omului, pînă cînd nu sunt restabilite hotarele omului. Pe vreme Sfîntului Ștefan, hotarele firii erau păzite și apărate de ortodoxie. Dar ortodoxia de astăzi a devenit prin liderii ei complicele vrăjmașului firii și, de aceea, principala preocupare a conducătorului politic în România de astăzi ar trebui să fie eliberarea Bisericii Ortodoxe Române înainte ca apa să se prefacă în sînge (Ieșirea, capitolul 7), așa cum se-ntîmplă deja în Ucraina în ultimii ani. Descălecarea, astăzi, trebuie făcută în așezarea omului.
