Stăpînitorii
acestei lumi l-au chinuit și răstignit pe Hristos, dar un ucenic L-a vîndut.
Fără trădarea fiului, părintele nu poate fi judecat, fără trădarea ucenicului,
învățătorul nu poate fi acuzat. Cînd omul l-a trădat pe Dumnezeu în rai și-a
trădat propria sa natură filială: dorind să fie ca Dumnezeu, omul trebuia în
mod necesar să înceteze să mai fie ascultător de Dumnezeu, trebuia să se desprindă mai întîi de autoritatea lui Dumnezeu. Prima demonstrație a
noii puteri, a autorității divine a omului desprins de Dumnezeu constă în
judecata la care-L supune pe Dumnezeu pentru propria lui trădare: Tu mi-ai dat
femeia, Tu i-ai permis șarpelui să mă ispitească, deci Tu ești vinovat! Prin
această judecată, omul nu urmărește în primul rînd să-și recunoască nevinovăția, ci să se afirme ca
Dumnezeu. Omul căzut nu-și deduce dumnezeirea din caracterul său neimputabil și drept, ci imunitatea sa în fața legii divine decurge din afirmarea caracterului său divin în virtutea căruia îl poate judeca pe Dumnezeu însuși.
Dreptatea omului este întemeiată aladar pe dreptul de a-l judeca pe Dumnezeu (pentru un comentariu revelator pe tema relației dintre dreptate, sfințenie/pietate și premisa afilierii [cf. lat. „affiliare” a lua/adopta ca fiu] omului, adică a relației sale filiale în raport cu lumea, istoria și în primul rînd cu Dumnezeu, vezi Patrick Henry Reardon, “Cosmic Anchor. The Reality of Divine Law”, Touchstone Magazine, March/April 2023, https://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=36-02-003-e&readcode=&readtherest=true#therest). Desprinsă de dreptatea lui Dumnezeu, dreptatea omului i se opune și-și exprimă puterea de a defini și redefini persoana umană prin desprinderea ei din perspectiva ereditară care presupune o identitate determinată de paternitate, tradiție, moștenire (genetică, culturală, religioasă, care presupune la rîndul ei un anumit loc în comunitatea oamenilor) în scopul dublu al desființării conștiinței vinii/păcatului și al recunoașterii dreptății și sfințeniei înnăscute, atribute proprii naturii dumnezeiești a fiecărui individ uman.
Omul pentru care desprinderea de Dumnezeu reprezintă șansa deificării sale, nu are părinți, ceea ce nu înseamnă că este orfan: omul auto-deificat se creează pe sine și își creează împărăția sa prin realitatea pe care tocmai a redefinit-o. Alegînd libertatea alegerii împotriva libertății ascultării, omul își pierde de fapt libertatea, devenind obligat să aleagă pentru a-și păstra iluzia noii libertăți. Acest circuit al alegerilor îi limitează în cele din urmă cîmpul alegerilor la alegerea de sine, astfel încît refuzul unei realități care îi este exterioară și-l precedă devine obligatorie. Spre deosebire de tradiția clasică a reîntemeierii într-o familie spirituală [1], omului auto-divinizat nu-i mai rămîne nici o posibilitate de alegere în afara auto-generării de sine și a propriei realității: el este în același timp propriul părinte și propriul fiu.
Dar asta nu înseamnă că un creștin este ferit de tentația auto-divinizării. Aici ea se manifestă altfel, sub aparența virtuților creștine și este susținută de comunitatea creștină care-i pregătește lui Hristos adevărata împărăție a oamenilor de treabă (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/03/realitatea-este-o-treaba-de-echipa-iar.html). [2]
Cînd Iuda
întinde mîna pentru a se împărtăși cu Hristos la Cina cea de Taină, el luase
deja hotărîrea de a-L trăda, însă intenția nu-l împiedica să se împărtășească
de Hristos. Nu cred că Iuda l-a vîndut pentru bani, ci mai degrabă pentru că
împărăția descrisă de Hristos nu corespundea așteptărilor sale. Poate pentru că
era prea generos cu păcătoșii, cu vameșii și cu desfrînatele. Preferăm să ni-l
imaginăm pe Iuda ca pe un individ corupt, stăpînit de lăcomie și de iubirea de
arginți. Dar dacă era un om stăpînit de ideea de dreptate, dacă era un virtuos,
un moralist? Dacă într-adevăr i se părea nedrept că mirul prețios să fie folosit
ca un semn de pietate în loc să fie vîndut pentru ajutorarea săracilor? Dacă împărăția
lui Dumnezeu însemna pentru el emancipare și progres civic sau o realitate pur
spirituală accesibilă doar maeștrilor spirituali sau, la fel de bine,
comunitatea celor care se deosebesc de grupurile AA doar prin colecția de
pricesne? În BOR toate cele trei variante de împărăție prosperă și toate au în
comun împărtășirea regulată și conștiința datoriei împlinite.
Note:
[1] „Avem obiceiul să spunem că nu era în puterea noastră să alegem părinții care ne-au fost stabiliți, că ni s-au dat întîmplător. Dar putem alege ai cui copii ne-am dori să fim. Există cămine ale celor mai nobile minți: alege-l pe cel în care vrei să fii adoptat și vei moșteni nu numai numele lor, ci și averea lor [adică opera filozofică, nota mea, G. F.]. Iar această avere nici măcar nu va trebui să fie păzită cu înverșunare sau cu vrajbă: cu cît este împărtășită mai mult, cu atît va deveni mai mare. Acești părinți vă vor oferi o cale către nemurire și vă vor ridica într-un loc din care nimeni nu este doborît. Acesta este singurul mod de a prelungi mortalitatea – ba chiar de a o converti în nemurire.” (Seneca, On the Shortness of life, Penguin, 2005, p. 25)
[2] „Dacă ni se pare că suntem departe de pericolul de a-l urma pe Iuda în trădare, este doar pentru că așa vrem noi să ni se pară. Și pentru a ne îndepărta cu adevărat de acest abis surprinzător de ispititor, este necesar ca amintirea trădării împlinită de unul dintre cei mai apropiați ucenici ai lui Hristos după primirea Sfintelor Taine să devină pentru noi un fel de prevenire sau avertisment. Trebuie să fim pregătiți să repetăm cuvintele apostolilor ca răspuns la cuvintele lui Hristos, cînd le-a spus: «Adevărat grăiesc vouă că unul dintre voi, care mănîncă împreună cu Mine, Mă va vinde.» Și cu o mare tristețe să întrebăm: «Doamne, Nu cumva sunt eu?»” (https://orthochristian.com/130207.html)
