Ieri s-au împlinit douăzeci de ani de la invadarea Irakului. Înlăturarea lui Saddam Hussein reprezenta în 2003 obiectivul major al administrației Bush în vederea „restaurării păcii și securității internaționale” (https://en.wikipedia.org/wiki/2003_invasion_of_Iraq). Nu am văzut în articolele publicate recent în The American Conservative dedicate bilanțului operațiunii speciale americane din Irak o comparație directă cu actuala implicare americană în Ucraina (cu o posibilă prelungire în Rusia, ceea ce ar face ca titlul acestei postări să necesite o completare în viitor), dar poate că similitudinile sunt atît de evidente încît cititorii sunt lăsați să tragă concluziile singuri. Redau mai jos cîteva pasaje revelatoare pentru asemănănările dintre cele două tablouri.
„La douăzeci de ani după ce președintele George W. Bush a ordonat forțelor americane să invadeze Irakul, abia acum începem să vedem ce a produs conflictul ca rezultat. Cine a cîștigat? Ei bine, un lucru sigur: în nici un caz nu au fost Statele Unite.
Se pare din ce în ce mai mult că laurii învingătorului aparțin Republicii Populare Chineze, care a evitat cu prudență orice implicare directă în războiul din Irak. Mai degrabă decît un război de alegere, China a optat pentru diplomație. Acest efort dă acum semne că va da roade.
Privind dincolo de ceața propagandei generată de Bush și locotenenții săi, Operațiunea Libertate pentru Irak nu a avut aproape nimic de-a face cu eliberarea irakienilor. Scopul ei real a fost să zdrobească orice îndoială cu privire la cine decide în Golful Persic. Umilința din 11 septembrie – Statele Unite nu au putut să evite un atac brutal realizat de numai 19 atacatori – a pus sub semnul întrebării primatul regional american. O victorie rapidă și decisivă asupra lui Saddam Hussein ar da o lecție oricărei națiuni sau grup tentat să pună Statele Unite la încercare.
Din păcate, războiul nu a urmat scenariul administrației Bush. Mă voi abține să reiau costurile concrete suportate de Statele Unite – miile de morți, mutilați și răniți din SUA și trilioanele de dolari cheltuiți, toate fără beneficii. Este suficient să spunem că, în clasamentul contemporan al rănilor autoprovocate, invazia americană a Irakului se află pe același loc cu incursiunea sovietică din 1979 în Afganistan și cu anexarea prescurtată a Kuweitului de către Saddam Hussein în 1990.
Mai greu de măsurat cu precizie sunt efectele secundare ale războiului. Dar, cel puțin, acestea includ destabilizarea regiunii și otrăvirea politicii americane. Mai simplu spus, imprudența Statelor Unite în lansarea acestui război inutil a contribuit puternic la apariția ISIS și la ascensiunea lui Donald Trump pe scena politică națională.
China a ales prudent să nu interfereze cu marșul Americii către nebunie și acum se află în situația de a beneficia pe cheltuiala Washingtonului. Succesul Beijingului de a negocia un acord care implică Arabia Saudită și Iran pentru a restabili relațiile diplomatice dintre aceste două națiuni este, potrivit New York Times, una dintre «cele mai neașteptate și mai tulburi dintre evoluții pe care cineva și le-ar fi putut imagina».
Totdată, ar putea fi una dintre cele mai înțelepte evoluții, China exploatînd în propriul avantaj mizeria creată de preocuparea războinică a SUA pentru hegemonia militarizată în Golful Persic.
[…] De fapt, Pentagonul menține baze în tot Orientul Mijlociu, în timp ce chinezii nu au practic niciuna. Acestea fiind spuse, pentru establishment-ului american este dureros să avem pe oricine altcineva decît noi înșine care exercită inițiativa într-o parte a lumii pe care Washingtonul o cataloghează în mod obișnuit ca fiind de o importanță vitală pentru Statele Unite.” (https://www.theamericanconservative.com/and-the-winner-is/)
*
„Deși nu am declamat împotriva războiului, în cele din urmă mi-am dat seama că el a însemnat o gafă catastrofală bazată pe afirmația dubioasă potrivit căreia guvernul irakian deținea «arme de distrugere în masă». Deși invazia a dus la multe morți în rîndul irakienilor și nu a servit nici un interes american pe care l-am putut discerne, el a fost de folos celor mai stridenți instigatori ai săi. David Frum și alți neoconservatori și-au lansat carierele ca experți politici sau consilieri guvernamentali pe baza apologiei unui război care nu ar fi trebuit niciodată purtat. Propagandiști precum Michael Gerson și-au construit și cariere jurnalistice ca susținători ai misiunii americane de a răspîndi „valorile noastre democratice”. Suntem încă angajați în această sarcină, așa cum se vede din eforturile noastre de a aduce drepturile LGBT în Ungaria și în alte țări creștine tradiționale aparent ignorate.
[…] Aceasta a fost marea concluzie cognitivă pentru mine din criza războiului: că cineva ar putea să se opună forței militare americane nu ca un «liberal sentimental», ci pentru că utilizarea ei era nejustificată din punct de vedere strategic și moral și era o invitație la uzurpări și mai mari a puterii de către statul profund.” (https://www.theamericanconservative.com/presumptive-neoconservatives/)
*
„Bolton a spus că «un nou guvern rus la un moment dat» ar trebui să intervină asupra acuzațiilor de crime de război împotriva lui Putin. Atunci decizia cu privire la soarta liderului ar fi luată de poporul rus, asemănător cu modul în care «Irakul a hotărît să-l condamne și să-l execute pe Saddam Hussein».
Bolton, care a fost ambasador al Națiunilor Unite la ONU din 2005 pînă în 2006 înainte de a lucra în calitate de consilier pentru securitate națională sub fostul președinte Donald Trump, a mai declarat pentru Sky News că consideră că mandatul de arestare al ICC ar putea împiedica, de asemenea, negocierile de pace în Ucraina.
«Cred că conduita Curții Penale Internaționale reprezintă efectiv un pericol în acest moment pentru o soluție diplomatică în Ucraina. Dacă doriți să aibă loc negocieri, credeți că un mandat de arestare pentru Vladimir Putin face mai probabil sau mai puțin probabil ca acesta să negocieze?»” (https://www.newsweek.com/vladimir-putin-arrest-warrant-icc-john-bolton-1788923)
