Din cîte știu, românii nu și-au propus niciodată să trăiască bine, așa cum nu și-au propus niciodată să trăiască rău. Au dorit întotdeauna să trăiască în pace, în rînduială, în credința, în durerea și în bucuria lor. N-au cerut nimic de la străini și nici nu le-au cerut acestora să renunțe la rînduiala lor atunci cînd se stabileau între hotarele românești. Însă nu o dată străinul a voit să trăiască bine, chiar dacă pentru asta trebuia să strice pacea, rînduiala, credința și bucuria românilor, lăsîndu-le doar dreptul la durere și chiar și acesta numai pentru o vreme: străinul de astăzi ne interzice și doina, obligîndu-ne să trăim bine sau cel puțin să credem în asta.
Pentru a nu se mai simți străin într-o lume în care fiecare se simțea acasă între hotarele sale, străinul modern a desființat toate hotarele. Acum toți oamenii se simt străini într-o țară ca afară, cu centrul pretutindeni și marginea nicăieri. Cultura locală a fost înlocuită de o cultură globală, națiunile de societatea deschisă. Dar ce fel de cultură este cultura globală? Cum poate crește, cum se poate cultiva ceva care își refuză locul, ceva lipsit de loc? Cum poți trăi bine fără a reuși să trăiești cu adevărat în primul rînd?
„În ciuda aparentei prețuiri față de natură în popularizarea activismului climatic sau a alimentelor organice, la cel mai profund nivel elitele noastre culturale resping natura ca fiind normativă în orice sens. Dreptul natural și dreptul natural sunt respinse în favoarea unei morale care nu recunoaște drept normative decît edificarea puterii și depășirea limitelor.
Dar acest lucru este, desigur, ridicol și este și mai mult cauzat de eșecurile izbitoare ale conducerii care par să devină tot mai răspîndite – de la defecțiunile rețelei electrice din California pînă la războaiele eșuate destinate răspîndirii democrației.
[…] Aceste crăpături din fațadă, susține Tucker, determină elitele noastre să insiste din ce în ce mai vehement asupra puterii lor și să înnebunească atunci cînd le sunt evidențiate slăbiciunile: la un anumit nivel, «elitele știu cît de limitate sunt și din acest motiv devin atît de isterice în fața realității fizice: pentru că le amintește de limitelor lor.»
Pentru a ne redobîndi sănătatea mintală – ca să nu mai vorbim despre restabilirea ordinii noastre constituționale – cultura noastră trebuie să învețe să îmbrățișeze limitele naturii noastre. «Liderii înțelepți recunosc limitele – limitele inerente – ale puterii lor.» Același lucru se poate spune și despre cetățenii înțelepți.” (Shaun Rieley, “Necessary Limits”, https://www.theamericanconservative.com/necessary-limits/)
Problema este că nu-ți poți asuma limitele cîtă vreme ai fost deja redefinit printr-una dintre diversele forme de umanism care domină spațiul secular și cel religios (creștin-ortodox, în cazul românesc). Nu-ți poți recunoaște limitele în afara unei lumi reale, apărută în cadrul formării unei tradiții comune și nu poți participa la o lume reală în afara unui loc determinat care-ți aparține și căruia îi aparții.
Loc, comunitate, memorie, lume, tradiție sunt roadele unei locuiri umane posibilă doar prin recunoașterea măsurii lucrurilor. Cum ar mai putea omul care se declară pe sine măsură a realității să-și redobîndească sănătatea mintală?
