Epoca modernă este construită pe o fundație intelectuală în compoziția căreia sufletul și, odată cu el, dimensiunea spirituală a realității, au fost corupte. Dacă ar fi fost doar eliminate, așa cum consideră în mod greșit tabăra antimodernistă, modernității nu i-ar fi trebuit aproape trei sute de ani să se prăbușească. În plus, capacitatea omului de a recunoaște caracterul duhovnicesc al realității nu doar în cărți, ci și în păstrătorii lui din fiecare generație, nu ar fi fost pervertită. Contrar aparențelor, credința și conștiința sufletului nu au fost de fapt eliminate, ci corupte: sufletescul și teologia ca disciplină a cunoașterii spirituale au fost subordonate esteticului sau pragmatismului psihologic. Afirmația lui Dostoievski despre frumusețea care va salva lumea a devenit un instrument esențial în această redistribuire a naturii și funcției credinței religioase, redusă la particularitatea sentimentului religios. Într-o lume poluată spiritual, frumusețea, binele și adevărul sunt falsificate, devenind astfel mijloacele principale prin care lumea este dusă la pieire. Teologul, filozoful, artistul și omul politic se întîlnesc într-unul singur: revoluționarul.
Prin această falsificare a constituției umane s-a realizat o nouă specie umană, reprezentată de omul depersonalizat. Înțelegerii moderne a ființei umane îi lipsește percepția persoanei, pe care o confundă cu individul uman unic, autonom, rațional și înzestrat cu voință liberă. După cum am mai arătat pe acest blog, vechea obsesie occidentală pentru cunoașterea obiectivă a culminat prin afirmarea modernă a obiectivității științifice ca un criteriu unic și infailibil pentru adevăr. Însă aceasta este o condiție filozofică care de fapt desființează gîndirea, refuzînd tocmai aspirația filozofiei de a supune reflecției atît realitatea, cît și reflecția asupra realității. În ciuda acestui fapt, o teologie coruptă va fi întotdeauna solidară cu Idolii Minții, încercînd să ascundă ori chiar să repare tacit ceea ce consideră că reprezintă daunele produse de modelul raționalist. În acest sens, încă de la începuturile ei, teologia creștină occidentală nu este decît un exercițiu strict filozofic de testare a raționalității divine în condiții devenite sigure prin eliminarea tainei. În schimb, din perspectiva teologiei practicată de creștinii răsăriteni, adevărul nu este nici obiectiv, nici subiectiv, ci personal, iar condiția fundamentală a cunoașterii este, în gîndirea ortodoxă, persoana. Mai precis, persoana este subiectul și obiectul cunoașterii doar în măsura în care este condiția cunoașterii. Într-o viziune creștină autentică, urmează că la rîndul ei nici cunoașterea nu poate fi obiectivă sau subiectivă, ci doar personală, iar dacă nu este personală înseamnă că se află deja într-o fază impersonală care va culmina în cele din urmă printr-o dispoziție hotărît anti-personală. Dezvoltarea personală recomandată de noua ortodoxie este în fapt dezvoltare anti-personală.
În viziunea ortodoxă cunoașterea este personală nu doar pentru că este orientată spre persoană și se realizează între persoane, ci și pentru că mediul cunoașterii este persoana. Viziunea ortodoxă este o viziune personală dobîndită în cadrul unei culturi a persoanei care presupune conștiința comunității transmisă mai întîi în familie și percepția tainei încredințată familiei îndumnezeită prin viața bisericească. Familia creștină este biserica mică după cum Biserica este familia creștină mare.
Persoana nu este niciodată singură. Retragerea ascetică practicată în spiritualitatea ortodoxă nu este o retragere din lumea în sine, ci din mediul impersonalului (după cum spuneam cu altă ocazie, creștinul nu se leapădă de o lume păcătoasă, ci de lumea păcatului (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/11/societatea-deschisa-in-mod-rational-si.html). Nu se retrage pentru a se regăsi pe sine, ci pentru a ocroti și cultiva persoana și mediul de viață al persoanei.
A afirma natura spirituală a crizei lumii de astăzi nu face decît să servească escrocilor din industria spiritualității terapeutice, în cadrul căreia ortodoxia românească a devenit deja unul dintre producătorii globali respectabili. Convertiți recent de la panteismul apusean la ortodoxie sunt folosiți în advertorialele BOR și e de așteptat ca dezvoltarea personală să fie în curînd amestecată în rețetele de spiritualitate homeopată din ortodoxie cu substanțele făcătoare de minuni ale tainei creației și comuniunii cosmice. Prin ortodocșii-eco din categoria Paul Kingsnorth, care ar provoca cel puțin mila, dacă nu și amuzamentul nevoitorilor ortodocși din vechime, noua ortodoxie se îndreaptă spre o formă de cult pachamama prin care s-ar regăsi nu doar cu frații catolici, ci și cu sora Lună, fratele Soare și cu celelalte rude din sălbăticie: bunica Izvor, bunicul Munte, mătușa Prerie, vărul Vînt și cu toți ceilalți membri ai Familiei Cosmice de care ne-am înstrăinat odată cu abandonarea peșterii. Această solidaritate păgînă i-a determinat pe liderii ortodocși din România să identifice amenințarea la adresa creștinismului exclusiv în neomarxism și în secularizare, în timp ce elementele panteiste și neoplatonice descrise ca spiritualitate ortodoxă în ciuda rădăcinii lor New Age explică în mai mare măsură sentimentul unor occidentali convertiți la ortodoxie de a fi ajuns „acasă” decît lucrarea harului lui Dumnezeu.
Înainte de a fi o profanare a creației, criza de mediu apărută odată cu modernitatea este efectul originar al profanării persoanei, al contaminării ei prin diverse interpretări impersonale ale omului apărute în creștinism sub influențele elenismului încă de la sfîrșitul Antichității. Inițial, poluarea (lat. „polluere”), și contaminarea (lat. „contamen”) erau acțiuni prin care se înțelegea pierderea integrității omului. Dezintegrarea în care trăim ne face să vorbim despre integritate morală, sufletească, psihologică sau fizică fără să vedem că integritatea nu poate fi parțială. În trecut, pierderea integrității morale sau sufletești însemna pierderea ta ca om, iar un om al cărui suflet sau minte erau poluate era un om pierdut, care nu se putea recupera dacît în totalitate. Hristos redă sănătatea iertînd în primul rînd și ar trebui să ne întrebăm cum ar mai putea vindeca o Biserică care admite că omul își poate dobîndi integritatea prin dezvoltarea personală și prin îmbunătățirea stimei de sine.
Sensul de bază al poluării se referă în primul rînd la om, nu la mediu. El presupunea profanarea, pervertirea, pierderea curățeniei sau sfințeniei, precum în cazul profanării sfințeniei căsătoriei prin adulter sau prin profanarea unui templu nu atît prin vandalizare, cît prin consacrarea lui în cinstea unui idol. Din acest punct de vedere, transformarea Catedralei Notre-Dame din Paris împreună cu numeroase alte biserici în timpul Revoluției Franceze într-un Templu al Rațiunii, a fost irațională și o profanare prin ateismul inițiativei, dar în măsura în care arhitectura gotică este gîndită ca un templu al naturii divine a rațiunii, nu avem de-a face deja în proiectul gotic cu o intenție care pervertește integritatea personală a lui Dumnezeu?
Poluarea este în primul rînd cauza desacralizării, după cum o subliniază Wendell Berry: „Nu există locuri nesacre;/ nu există decît locuri sacre/ și locuri desacralizate” (“There are no unsacred places; there are only sacred places/ and desecrated places” “How to Be a Poet”, în Given: New Poems, Counterpoint, 2006, p. 18). Agentul poluării nu este deșeul material, ci omul transformat în deșeu prin pervertirea vocației personale a naturii umane. Omul poluat poluează, așa cum, după cum arată Max Picard în Atomizarea (Editura Limes, 2019), doar omul atomizat, adică dezintegrat interior, poate produce și folosi bomba atomică.
Omul profanat este un om spurcat și de aceea tinde să se spurce (Apocalipsa 22, 11) și să spurce. Poluarea chimică, industrială a mediului natural este un efect al spurcării spirituale a mediului uman. Spurcăciunile ortodoxe vor să ne convingă de faptul că neomarxismul ori secularismul sunt forțele responsabile de profanarea valorilor; însă printre semnele sfîrșitului menționate de Hristos se numără ocuparea locului sfînt de urîciunea pustiirii (Matei 24, 15) adică ocuparea locului curățitor de agenții poluării/contaminării adevărului personal cu false adevăruri, cu o epistemologie toxică. Persoana ca mediu, ca loc al cunoașterii salvatoare este transformată într-un spațiu de depozitare.
Mi se pare util de observat că în limba engleză termenul pentru deșeuri, „waste”, înseamnă totodată și gol sau pustiu (ambivalență prezentă în poemul lui T. S. Eliot, The Waste Land). Poluarea transformă lumea și omul în deșeuri transformînd omul mai întîi într-un rest sau surplus al circuitului economic sau biologic. Odată cu transformarea omului este transformată și experiența locuirii. Dacă omul nu poate locui în lume ca om decît în calitate de persoană, atunci omul impersonal devine incapabil nu daor să mai construiască locuințe destinate locuirii, dar și să locuiască într-o locuință veritabilă. În ciuda eforturilor sale, omul impersonal nu poate locui nici în afara sa, nici în sine pentru că în afara sa nu mai găsește o lume, iar sinele nu este decît un înlocuitor al persoanei. Așa cum persoana este un mediu și un loc al persoanei, tot astfel impersonalul este un mediu și un loc al impersonalului, prin care omul este golit de om exact în măsura în care se simte umplut cu acest sine impersonal. Omul impersonal este ceva gol, un deșeu depozitat în spațiile goale de depozitare denumite fals, dar încurajator „locuințe”.
Dar dacă omul este golit de om, este pentru că doar astfel neomul poate veni să locuiască în el. În omul-persoană, Sf. Treime vine și-și face locaș (Ioan 14, 23). În omul depersonalizat, duhul necurat locuiește cu încă alte șapte duhuri mai rele decît el (Matei 12, 43-45).
