joi, 9 martie 2023

Revoluția iubirii

 

Este larg răspîndită convingerea, în special în tabăra anti-neomarxistă, că totalitarismul soft instaurat în Vest în ultimii 50 de ani (odată cu dominația stîngii în mediul cultural și în mas-media) ar fi o nouă etapă din programul revoluționar al marxismului clasic. Dar faptul că eliberarea promisă acum de ideologia societății deschise nu mai este o eliberare politică sau economică, ci una spirituală, faptul că înfrățirea urmărită acum nu se mai realizează acum între membrii unei clase discriminate (proletariatul), ci între oamenii universali, care nu se pot descoperi ca frați decît în măsura în care sunt universali, adică trăind într-o societate deschisă, ar trebui să ne facă să ne întrebăm dacă nu cumva avem de-a face cu altceva decît cu o ideologie neomarxistă.

Revoluțiile întemeiate în ură (de clasă sau de rasă) sunt în mod necesar violente; ele nu pot reuși pe de o parte pentru că societatea nu va participa niciodată în ansamblul ei la eliminarea în totalitate a unei clase ori rase, pe de altă parte pentru că problemele (economice, sociale, psihologice) generate de eliminarea unei întregi categorii de indivizi ar duce la prăbușirea societății respective. Ce se uită însă este că obiectivul revoluției urii nu este ura și nici idealuri generoase precum egalitatea universală sau realizarea supraomului  – este iubirea pentru Lider, pentru Partid.

De peste treizeci de ani am ieșit din ura de clasă pentru a intra în iubirea de clasă. Clasa speciei umane fără însușiri. Este doar aparent uimitor că apologeții noii umanități pretind că știu ce este omul în timp ce refuză să recunoască existența categoriilor care-l definesc. De fapt, pentru noua teologie deghizată în activism civic ceea ce definește omul nou este iubirea, capacitatea lui de a proiecta iubire. Omul nou poate iubi pentru că Dumnezeu este iubire și pentru că omul nou este Dumnezeu. Iubirea este proprie doar omului și singurul lucru care i se opune iubirii este închiderea realizată prin raportarea la adevărul revelat și la legea naturală care ne spun că nu suntem dumnezei. Creștinismul nu poate supraviețui în noua lume a iubirii decît transformîndu-se în religia iubirii omului de către om. Și în România, ca peste tot în lume, liderii ortodocși s-au grăbit să vadă în noua religie descoperirea voii lui Dumnezeu. Ei practică un activism civic deghizat în teologie.

Cu siguranță, iubirea de om își va arăta puterea față de oricine reușește să reziste farmecului ei: în faza sanitară a noii ordini mondiale, vaccinul anticovid nu a însemnat decît o dovadă de iubire, rămînînd un semn de iubire și după ce a devenit obligatoriu, folosindu-se în egală măsură atît de viața, cît și de moartea celor dragi. Ne-am obișnuit deja cu demascarea, denunțarea și condamnarea la diverse forme de izolare a celor care încalcă poruncile iubirii. Care sunt aceste porunci?

Prima poruncă este iubește-te pe tine însuți. A doua porunca, care este la fel de mare ca cea dintîi, este iubește-l pe fratele tău. Ce-i drept, omul nu a avut niciodată nici o problemă cu prima poruncă. Iubirea de sine a venit cumva de la sine, ceea ce înseamnă că omul este înzestrat nu doar cu iubire, ci și cu un sine care trăiește din această iubire. Problema apare la a doua poruncă. Este ca în creștinism: diversele forme de atașament de lumea aceasta te împiedică să iubești necondiționat totul. Dar dacă în creștinism iubirea necondiționată este posibilă doar în măsura în care-l urmăm pe Hristos și doar prin iubirea Lui, în religia noii iubiri sinele este cel care trebuie urmat. Dezvoltarea personală a înlocuit în spiritualitatea ortodoxă din România practica Rugăciunii lui Iisus pentru că noua religie a înlocuit creștinismul. În creștinism ne lepădăm în primul rînd de sinele nostru, de voia noastră, de alegerea noastră; în noua religie ne lepădăm de tot ce nu este sinele nostru, de orice alegere care nu ne aparține, de orice voință de care ar trebui să ascultăm.

Revoluția iubirii nu a început în 1967 în San Francisco. Nu a început nici cu o sută de ani mai devreme (primul volum al Capitalului lui Marx a apărut în 1867). A apărut încă din primele secole ale erei creștine, în neoplatonismul deghizat în umanism creștin. Totalitarismele din secolul trecut au „trădat” cauza umanismului nu doar pentru că au redus umanitatea la o clasă sau rasă, sau pentru că au folosit violența, ci pentru că au considerat că omul trebuie salvat (de rasa inferioară sau de clasa asupritoare nedreaptă) și de aceea Liderul sau Partidul, instrumentele salvării, trebuiau iubiți. Ceea ce profeții noii umanități au arătat însă, este că omul nu trebuie salvat pentru că este deja dumnezeu. Omul trebuie doar ajutat să se descopere pe sine, să-și descopere sinele divin. Nu are nevoie decît de puțină iubire.