În versiunea publicată de Charles Perrault, povestea Scufiței Roșii sfîrșește cu Lupul care adoarme după ce le-a înghițit pe Bunică și nepoțica ei. În versiunea Fraților Grimm, povestea continuă cu Vînătorul care intră în casa Bunicii suprins de sforăitul Lupului. Îi despică burta, le scoate nevătămate pe cele două, apoi umple burta Lupului cu bolovani. Cînd se trezește, Lupul încearcă să fugă, dar din cauza bolovanilor se prăbușește și moare pe loc.
Versiunea lui Perrault are în schimb o morală la sfîrșit:
„Din această poveste copiii, în special fetele tinere, drăguțe, politicoase și bine crescute, află cît de periculos este să asculte de străini. Și nu este un lucru nemaiauzit dacă Lupul își asigură în felul acesta cina. Spun Lupul și nu lupii, căci nu toți lupii sunt de același fel; există printre lupi un soi anume care manifestă o dispoziție supusă – niciodată gălăgios, indispus, supărat, ci întotdeauna blînd, îndatoritor și sensibil, urmînd tinerele fete pe străzi, chiar și în casele lor. Vai! Cine nu știe că acești lupi blînzi sunt cei mai periculoși din neamul lor!” (https://en.wikipedia.org/wiki/Little_Red_Riding_Hood)
Dar astăzi, Lupul nu-și mai ascunde doar firea, ci și identitatea. Nu doar pentru că dispariția pădurilor îl aduce în lumea omului, ci și pentru că ar fi o prostie să nu profite de incapacitatea omului de a mai recunoaște realitatea. Într-o lume în care identitatea a devenit o convenție arbitrară și temporară, Lupul nici măcar nu mai trebuie să-și prefacă vocea să sune precum a Scufiței sau precum a Bunicuței. E destul să se identifice drept Scufița Roșie pentru ca toată lumea să-l trateze cu prăjituri.
Însă pe Lup nu-l interesează prăjiturile. Din acest motiv, preferă să se declare Vînător. În această calitate, a rescris regulile ordinii și siguranței publice, pe care le-a redus la două: să ne iubim unii pe alții și să-l iubim pe Vînător.
