Gîndul de zi (277)

 

Majoritatea bolilor trupești și spirituale au o dublă cauză, exterioară și interioară și mai mulți agenți, de la noi înșine și mediul și felul nostru de viață la cei din jur. Bolile spirituale sunt diferite însă de cele trupești în sensul că nu ne putem vindeca singuri și nici de alții, ci doar de o putere spirituală, superioară puterilor normale ale omului. Fără ea, putem cel mult fie să ne suportăm mai bine bolile, fie să ne folosim de ele într-un mod care ne îmbolnăvește și mai grav, fie chiar să le ignorăm, situație cu atît mai lesne de realizat cu cît bolile lăuntrice dor numai în acel înăuntru de care ne-am îndepărtat suficient de mult pentru a nu-l mai percepe.

 

Teotropism

 

Verticalitatea unei plante este determinată de geotropism, adică de gravitație, care face ca rădăcinile să crească în jos iar tulpina în direcția opusă. Verticalitatea este afectată, în special în perioada de tinerețe a plantei, de condițiile de mediu (vînt puternic și constant din aceeași direcție, depunerile de zăpadă care deformează trunchiul arborilor tineri) și de fototropism, adică de mișcarea plantei spre direcția mai luminoasă. Aceste două condiții influențează dezvoltarea și viața tuturor vietăților, dar ele au o semnificație spirituală în cazul omului, singura ființă care poate crește și interior. În acest caz, geotropismul corespunde culturii locale iar fototropismul conștiinței unei surse superioare de viață, adică conștiinței existenței lui Dumnezeu.

Creșterea interioară este afectată, ca și în cazul celei exterioare vizibilă la arbori, de condițiile de mediu, ale căror efecte pot fi cu atît mai severe cu cît există din capul locului anumite slăbiciuni sau boli înnăscute. Din păcate, cultura victimei elaborată de psihologia modernă și folosită de manipulatorii care servesc interesele diverselor ideologii (și puține lucruri sunt mai grotești în România decît efortul suveraniștilor și al progresiștilor prin care fiecare revendică statutul de victime supreme în timp ce le reproșează celorlalți reflexul autovictimizator), profită de deformările de creștere ale indivizilor atunci cînd nu le cauzează chiar ei, împiedicînd posibilitatea revenirii victimelor lor reale la creșterea verticală printr-un fals fototropism, și anume prin plasarea unor false surse de lumină la nivelul solului și în direcția corespunzătoare ideologiei proprii: spre viitorul luminat la proteste de lanterna telefonului inteligent, spre ordinea atemporală a „sfinților închisorilor” pictați pe turlele bisericilor ortodoxiei neamului ori spre lumina proprie a sufletului/inimii inocente, identificabilă prin dezvoltarea personală, creștinism terapeutic și celelalte forme de ocultism încurajate și practicate astăzi în noua ortodoxie românească.

Fototropismul spiritual deformator reușește doar în măsura în care este receptat de indivizi ca un teotropism, proces înlesnit de iresponsabilitatea criminală a liderilor ortodocși actuali, care lasă de înțeles că orice are lumină înăuntru sau în titlul publicației, precum Ziarul Lumina, nu poate fi decît de la Dumnezeu, ignorînd avertismentul paulin: „însuși satana se preface în înger al luminii. Nu este deci lucru mare dacă și slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptății.” (2 Corinteni 11, 14-15).

 

Ce este viața bună?

 

Ca orice ființă vie, omul vrea să aibă o viață lungă. Spre deosebire de celelalte viețuitoare, omul vrea în plus ca această viață să fie bună. Pentru unii oameni, o viață lungă este identică cu o viață bună. Pentru alții, în schimb, cele două sunt atît de diferite încît se simt obligați să aleagă una în defavoarea alteia. Iar în măsura în care își dorește viața, bună sau lungă, cu orice preț, omul ajunge să-și amenințe nu doar lungimea sau calitatea propriei vieți, ci să pună în pericol și viețile celor din jur, scurtîndu-le sau stricîndu-le.

În creștinism, viața bună era viața în Hristos și ea nu era lungă, ci nesfîrșită. Dar pe măsură ce creștinismul a început să slăbească, viața bună a ajuns să fie văzută ca distinctă de viața în Hristos, în sensul că Hristos nu mai era absolut necesar unei vieți bune. Te bucurai de o viață bună dacă respectai cîteva reguli morale și dacă aveai niște scopuri rezonabile. Odată cu dispariția creștinismului, viața bună nu a mai putut fi susținută doar prin decență și hărnicie pentru că a dispărut însuși sensul vieții. Pentru a putea avea o viață bună, trebuie să existe mai întîi un sens al vieții. Acest sens poate fi dat prin acumulare, deci prin consumerism, sau prin participare la un ideal, care, în afara adevărului revelat, nu poate fi decît un ideal utopic, și mi se pare semnificativ că unul din partidele progresiste de stînga se numește SENS. În România post-creștină, acest ideal utopic este asigurat de progresismul de stînga, de cel de dreapta și de naționalismul mistic.  

Nu știu în ce măsură s-a observat că, în România contemporană, opoziția nu se limitează doar la cea dintre un naționalism organic sau etnic și unul civic, distincție clarificată de dl Mircea Platon (cf. https://www.contemporanul.ro/polemice/identitate-si-postidentitate.html sau la https://www.contemporanul.ro/clubul-ideea-europeana/mircea-platon-natiunea-in-istoria-europeana-realitate-premoderna-sau-inventie-moderna.html). Întrucît naționalismul natural a dispărut în România înainte de a ajunge la maturitate, fiind folosit în mod ilicit de naționalismul mistic care l-a înlocuit, opoziția reală este cea dintre acest naționalism mistic și cel civic. Naționalismul mistic este ascuns și unitiv, are un caracter sacramental și mîntuitor. El este în egală măsură opus naționalismului natural și celui civic deși pretinde că este expresia matură a naționalismului natural, cînd de fapt este la fel de artificial ca naționalismul civic, de care se deosebește prin faptul că plasează națiunea perfectă, reprezentată de neam, în trecutul mitologic. Naționalismul mistic convine ierarhiei ortodoxe pentru că ascunde dispariția creștinismului ortodox, dispariție care a atras după sine și moartea naționalismului natural. Dar simplul fapt că naționalismul mistic este detestat de cel civic și de cele două forme de progresism nu face din el un lucru bun; în realitate, el este folosit de arhitecții națiunii civice tocmai pentru a înăbuși orice încercare de trezire creștină și de restaurare a acelei normalități care creează condițiile favorabile apariției și transmiterii singurei vieți bune pentru că este singura adevărată.