Ca orice ființă vie, omul vrea să aibă o viață lungă. Spre deosebire de celelalte viețuitoare, omul vrea în plus ca această viață să fie bună. Pentru unii oameni, o viață lungă este identică cu o viață bună. Pentru alții, în schimb, cele două sunt atît de diferite încît se simt obligați să aleagă una în defavoarea alteia. Iar în măsura în care își dorește viața, bună sau lungă, cu orice preț, omul ajunge să-și amenințe nu doar lungimea sau calitatea propriei vieți, ci să pună în pericol și viețile celor din jur, scurtîndu-le sau stricîndu-le.
În creștinism, viața bună era viața în Hristos și ea nu era lungă, ci nesfîrșită. Dar pe măsură ce creștinismul a început să slăbească, viața bună a ajuns să fie văzută ca distinctă de viața în Hristos, în sensul că Hristos nu mai era absolut necesar unei vieți bune. Te bucurai de o viață bună dacă respectai cîteva reguli morale și dacă aveai niște scopuri rezonabile. Odată cu dispariția creștinismului, viața bună nu a mai putut fi susținută doar prin decență și hărnicie pentru că a dispărut însuși sensul vieții. Pentru a putea avea o viață bună, trebuie să existe mai întîi un sens al vieții. Acest sens poate fi dat prin acumulare, deci prin consumerism, sau prin participare la un ideal, care, în afara adevărului revelat, nu poate fi decît un ideal utopic, și mi se pare semnificativ că unul din partidele progresiste de stînga se numește SENS. În România post-creștină, acest ideal utopic este asigurat de progresismul de stînga, de cel de dreapta și de naționalismul mistic.
Nu știu în ce măsură s-a observat că, în România contemporană, opoziția nu se limitează doar la cea dintre un naționalism organic sau etnic și unul civic, distincție clarificată de dl Mircea Platon (cf. https://www.contemporanul.ro/polemice/identitate-si-postidentitate.html sau la https://www.contemporanul.ro/clubul-ideea-europeana/mircea-platon-natiunea-in-istoria-europeana-realitate-premoderna-sau-inventie-moderna.html). Întrucît naționalismul natural a dispărut în România înainte de a ajunge la maturitate, fiind folosit în mod ilicit de naționalismul mistic care l-a înlocuit, opoziția reală este cea dintre acest naționalism mistic și cel civic. Naționalismul mistic este ascuns și unitiv, are un caracter sacramental și mîntuitor. El este în egală măsură opus naționalismului natural și celui civic deși pretinde că este expresia matură a naționalismului natural, cînd de fapt este la fel de artificial ca naționalismul civic, de care se deosebește prin faptul că plasează națiunea perfectă, reprezentată de neam, în trecutul mitologic. Naționalismul mistic convine ierarhiei ortodoxe pentru că ascunde dispariția creștinismului ortodox, dispariție care a atras după sine și moartea naționalismului natural. Dar simplul fapt că naționalismul mistic este detestat de cel civic și de cele două forme de progresism nu face din el un lucru bun; în realitate, el este folosit de arhitecții națiunii civice tocmai pentru a înăbuși orice încercare de trezire creștină și de restaurare a acelei normalități care creează condițiile favorabile apariției și transmiterii singurei vieți bune pentru că este singura adevărată.
