Întrucît în creștinismul psihoterapeutic sinele este divin sau cel puțin inocent, împăcarea cu sine este totuna cu împăcarea cu Dumnezeu. Prin urmare, credinciosul care acceptă să fie redus la condiția de pacient sau de psihoterapeut (funcție specifică personalului clerical, dar care se regăsește și printre intelectualii a căror autorizație de conservatori creștini este reînnoită anual), trăiește tripla iluzie a împăcării cu sine, cu lumea și cu Dumnezeu, împărtășind astfel nebunia lumii de astăzi, care, odată cu modernitatea, a atins o fază avansată în raport cu nebunia premodernă, trecînd adică de la stadiul negării lui Dumnezeu la cel al afirmării propriei divinități.
În creștinismul propriu-zis, dispărut de aproape o generație din România prin purtarea de grijă a noii ierarhii ortodoxe, împăcarea cu sine și cu lumea erau aduse odată cu împăcarea cu Dumnezeu tocmai pentru că Dumnezeu și omul nu erau nici suprapuși, nici izolați în mod artificial, ci aveau posibilitatea întîlnirii prin chemarea liberă a lui Dumnezeu și răspunsul liber al omului. Prin caracterul liber al chemării lui Dumnezeu nu mă gîndesc că Dumnezeu poate chema sau nu. El cheamă neîncetat prin însăși așteptarea Sa răbdătoare și iubitoare. Vreau să spun că Dumnezeu cheamă în mod liber de condițiile omului și de condițiile istoriei. Mai precis, Dumnezeu nu-l cheamă pe om ca pacient, ca victimă inocentă sau ca membru privilegiat al unui popor ales și nici nu își suspendă chemarea ori o adaptează în funcție de susceptibilitățile, complexele și întreaga patologie produsă și întreținută de psihoterapeuții ortodocși în mințile celor pe care-i stăpînesc. Dumnezeu ne cheamă ca fii și fiice care L-au repudiat ca Tată absolut. Ceea ce înseamnă că ne cheamă ca pe niște nebuni, nebunia fiind principala cauză a păcatului și fiind agravată de păcat. Repudierii lui Dumnezeu a dus, în logica proprie nebuniei, la renegarea propriei noastre identități, care a cauzat mai departe înstrăinarea totală de Dumnezeu și generarea unei stări de nebunie în care era perfect normal să afirmi că Dumnezeu nu există: dacă sinele meu este divin, deci absolut, el este amenințat de sinele celuilalt. Or, nu poate exista niciun alt Dumnezeu în afara mea pentru că nu poate exista niciun Dumnezeu în afară de mine.
Sinele este turnat de omul înstrăinat de Dumnezeu peste fundația chipului și asemănării după care a fost făcut, înlocuind astfel cunoașterea și înțelegerea originare despre sine, despre lume și despre Dumnezeu cu unele noi, mediate de propriul sine, care-l ajută să-și construiască o realitate și un Dumnezeu care-i convin. Acesta este unul din motivele principale pentru care lepădarea de sine este fundamentală în creștinism (exercițiu care nu are nici o legătură cu lepădarea sau negarea de sine din alte religii), pentru că doar astfel putem dobîndi cunoașterea și înțelegerea dăruite și inspirate de Dumnezeu. Noua ortodoxie îi eliberează însă pe credincioși de această condiție, ajutîndu-i să refacă un sine istovit după două mii de ani de creștinism.
