A fi un om
educat astăzi înseamnă a gîndi împotriva propriei naturi. Pînă într-acolo încît eroarea identificării naturii
umane cu rațiunea autonomă ajunge să amenințe existența speciei umane
însăși. Natura educației de astăzi este anti-naturală, deci anti-umană.
Intelectul este divinitatea supremă a omului educat de astăzi, ceea ce face ca majoritatea proiectelor sale să se transforme în soluții ultime. Este suficient ca o propunere criminală să fie descrisă drept rațională pentru ca toată lumea să o accepte ca inevitabilă, ca pe un rău necesar: avortul, mutilarea copiilor sub pretextul minciunii numită „schimbare de sex”, obligativitatea vaccinării cu produse dubioase, ineficiente și dispensabile, digitalizarea învățămîntului sunt acceptate în virtutea aparentei lor raționalități și în numele evoluției societății spre o etapă încă și mai rațională. Ușurința cu care toate propunerile aberante sunt acceptate ne demonstrează însă că o rațiune întemeiată nu pe sens, adică pe logos, ci pe autonomie, devine antiumană. Logosul rațiunii autonome a omului educat de astăzi este refuzul logosului.
Evident, omul educat de astăzi este în mod necesar un necredincios. Își imaginează că are credință pentru că respectă ideea de Dumnezeu în timp ce existența lui Dumnezeu îi rămîne străină. Existența unui Dumnezeu personal așa cum este El afirmat în creștinism se opune direct credinței în autonomia rațiunii: dacă Dumnezeu există, atunci o rațiune autonomă este irațională, iar dacă rațiunea este autonomă, atunci Dumnezeu nu poate exista.
Prin rolul de model acordat de ierarhii ortodocși intelectuali omului educat de astăzi și inteligenței în sine ca virtute creștină (https://doxologia.ro/ps-ignatie-omul-credincios-este-un-om-inteligent-curajos-cu-foarte-mult-bun-simt), au fost create condițiile pătrunderii și răspîndirii în BOR a spiritului dilematic. Este important de subliniat că înainte ca reformele din educație să transforme învățămîntul românesc într-un instrument al autonomizării rațiunii, generațiile de părinți de după 1990 au fost pregătite prin instituțiile rațiunii autonome – ziarul Dilema, editura Humanitas, NEC, Radio România Cultural – pentru o neîncredere constantă în și pentru un refuz corespunzător al termenilor și gîndirii esențialiste, care recunoștea posibilitatea reprezentării realității prin limbă și a cunoașterii ei prin gîndire tocmai în virtutea încrederii într-o temelie a realității constituită de adevărul ființei.
Această încredere nu este determinată de un simplu optimism metafizic sau de o coincidență care asigură funcționalitatea unor reprezentări într-un context precis creat de anumite premise socio-culturale. Încrederea în natura stabilă a lucrurilor este confirmată prin experiența acumulată de tradiție. Din acest motiv, tradiția trebuie desființată, pentru că oferă „probele” adevărului pe care este întemeiată realitatea. Posibilitatea redefinirii bărbatului și femeii în funcție de genul și nu de sexul lor a apărut doar odată ce tradiția care refuza acest joc autodistructiv a fost desființată. Iar desființarea gîndirii tradiționale a fost realizată în România prin exercițiul dilematic la care cultura noastră a fost supusă după 1990 în principal de dl Andrei Pleșu și de intelectualii formați de d-sa.
Odată ce viziunea tradițională a fost desființată, noua educație bazată pe jocuri de rol, „gîndire” creativă, critică și interactivă, mentalitate deschisă a putut fi aplicată cu ușurință, cu sprijinul acelor părinți eliberați de gîndirea esențialistă care presupunea nu doar existența manualelor fizice, ci și corespondența dintre conținutul manualelor și conținutul realității, adică natura lucrurilor. Prin intermediul școlii Pleșu, a școlii publice și a noii viziuni din BOR, copiii și părinți au putut colabora împreună la proiectul redefinirii realității.
Spre deosebire de PS Ignatie al Hușilor, Hristos nu s-a minunat de inteligența femeii canaanence, ci de credința ei: „O, femeie, mare este credința ta!” (Matei 15, 28). Replicile femeii demonstrează mai degrabă credință și nădejde, virtuți teologice care pregătesc rodirea darului suprem al iubirii. Este perfect rațional însă ca atunci cînd credința este identificată ca inteligență, inteligența să fie identificată ca o manifestare a credinței, iar dl Andrei Pleșu să fie oferit ca model de „intelectual creștin al României” (https://episcopiahusilor.ro/invierea-lui-hristos-si-falsii-gardieni#_ftn7)
