După cum arată dl Dan Diaconu, oengerurile reprezintă un element decisiv în producerea unei revoluții colorate și în susținerea ei populară ulterioară (https://trenduri.blogspot.com/2022/09/cum-functioneaza-revolutia-colorata.html).
Însă revoluția colorată este la rîndul ei un instrument în producerea unei revoluții totale, care urmărește schimbarea profundă a societății, nu doar a unui sistem politic. În revoluția colorată sistemul oengist este indispensabil; dar în contextul revoluției totale, mediul oengist are sarcini de teren limitate și este din toate punctele de vedere inferior elitei preocupată de revoluția totală. Mă refer la autorii și publicul ziarului Dilema și ai editurii Humanitas, la emisiunile subversive realizate la Radio România Cultural, la intelectualii trecuți pe la NEC și nu în ultimul rînd la teologii umaniști formați în incubatorul BOR (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/03/bor-principal-incubator-ideologic.html). Deși includerea universitarilor ortodocși în această listă pare surprinzătoare, mă tem că influența ortodoxiei deschise, progresistă, ecumenistă, feministă, UEuropeană nu trebuie subestimată în realizarea revoluției totale: mesajul public al BOR este formulat de peste zece ani de reprezentanții acestei noi ortodoxii (care nu mai are nimic esențial în comun cu ortodoxia tradițională) atît prin intermediul instituțiilor media ale Patriarhiei (posturi de televiziune și radio, publicații bisericești numai în formă, dar secularizate sau păgînizate în conținut), precum și în paginile unor publicații laice progresiste.
De altfel,
membrii oengeurilor provin în mare parte din rîndurile tinerilor formați de
noua mentalitate proiectată de arhitecții revoluției totale. Marii reeducatori
publici au profitat după 1990 de garanțiile morale asigurate de asocierea lor
cu dreapta anticomunistă interbelică și cu rezistența anticomunistă de după
1948 pentru a împrăștia semințele societății deschise. Faptul că uneori teologii și ierarhii ortodocși euro-atlantiști polemizează cu reprezentanții culturii civice de tip oengist nu trebuie să ne amăgească: între revoluționari au existat întotdeauna dispute și rivalități determinate de dorința recunoașterii contribuțiilor personale pentru cauză.
