Îmi plac toate proverbele și zicătorile românești.
Am unele preferate, desigur, ca toată lumea. Printre ele se numără „tot răul spre bine”,
„om trăi și om vedea”, „caca besa la Odessa”, „prost e cine dă, nu cine cere”.
De o vreme încoace, mă gîndesc să includ printre ele și pe „să moară și capra vecinului”.
Consider că zicătoarea „să moară și capra
vecinului” ne este atribuită de „cercetători”, (https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/studiu-80-dintre-romani-isi-invidiaza-colegii-sa-moara-si-capra-vecinului-printre-proverbele-care-ne-reprezinta-1020308)
împreună cu o mare neînțelegere. Pentru că vorba nu spune „să moară caprele
vecinilor”; nu spune nici să moară toate caprele pentru că mi-a murit mie capra.
Spune să moară capra vecinului. Nu este curios că nimeni nu se recunoaște în această zicală, deși toată lumea consideră că este reprezentativă pentru români? Am fost făcuți să credem că vorba este reprezentativă pentru vecinul nostru: în timp ce noi îi dorim binele, el ne dorește răul. Nu noi, ci vecinul nostru gîndește rău despre noi, el vrea să ne moară capra. Noi sîntem vecinul pizmuit, noi sîntem victima. Pentru a dezbina societatea, trebuie să anulezi vecinătățile și familiile. Zicerea a fost întrebuințată împotriva statutului de vecin, adică împotriva celui care te-ar putea ajuta la nevoie.
Pe de altă parte, este posibil și ca zicătoarea să se refere la un anumit
vecin, nu neapărat și nu în primul rînd la capra lui. Vorbește despre vecinul care atunci
cînd mie mi-a murit capra, a rîs. Sau doar nu i-a păsat, mulțumindu-se cu
faptul că avea o capră sănătoasă. Așa cum, de pildă, populației urbane nu-i
pasă de porcii care le-au fost omorîți țăranilor de-a lungul acestui an. Poate
pentru că nu-i mai pasă de mult de toți țăranii omorîți de-a lungul
„Centenarului” și a întregii istorii sîngeroase de dinainte. Orășenii cumpără la fel de bine carne de porc din UE de la
supermarketurile deschise de imperiu în colonia „noastră”. Iar de două ori pe
an, de Paști și de Crăciun, tot mai mulți orășeni își închiriază cîte o familie
de țărani, iar unii chiar un sat întreg.
Nu am reușit să regăsesc sursa unui episod din
istoria Chinei, referitor la un împărat care acceptase toate pretențiile
dușmanului său: cînd acesta îi ceruse calul, bani sau fiica, împăratul aprobase
de fiecare dată, deși sfătuitorii insistau că pretențiile sînt jignitoare și că
singurul răspuns potrivit era războiul. Dar atunci cînd dușmanul ceru o bucată
din teritoriul țării, consilierii îl sfătuiră pe împărat să accepte: nu era
vorba decît despre o porțiune neînsemnată din regat, unde nu locuia nimeni și
pe care nu o cultiva nimeni. Cum ar spune Neghiniță, fără învăţaţi cine să
mintă lumea? Și ce-ar face împărații fără minciună?
În acel moment însă, împăratul din povestea
chinezească plecă la război.
După cum a demonstrat-o referendumul pentru familie, 80% dintre români sînt dispuși să cedeze lucruri care nici măcar
nu le-au fost cerute. Este adevărat că au fost sfătuiți de învățați mincinoși.
Dar n-au nici o scuză, pentru că au avut în tot acest timp și un Împărat. Unul ceresc.
Prost e cine dă, nu cine cere.
