Dacă domnul Pleșu ar fi vorbit pozitiv despre
referendum, sprijinind votul în favoarea lui în ciuda unor neajunsuri secundare legate de
mesaj, organizare, oportunitate sau atitudine, atunci ne-am fi putut declara
suprinși. Ne-am fi putut întreba dacă nu cumva domnul Pleșu are vreo problemă,
dacă nu i s-a întîmplat ceva grav. Dacă nu cumva, Domne ferește, s-a sclerozat!
Pentru că o asemenea intervenție ar fi contrazis mesajul unei vieți întregi. Dar
atunci cînd declară că nu va vota la referendum, definind atitudinea
susținătorilor referendumului drept „capital de intoleranţă şi judecată tăioasă
a „aproapelui” care n-are nimic de a face cu creștinismul” (http://dilemaveche.ro/sectiune/dilemablog/articol/un-referendum-politic-impur),
domnul Pleșu este în perfect acord cu sine.
Consider că ar fi o eroare să luăm recenta
declarație a domnului Pleșu ca pe o dovadă de senilitate. De altfel, aceasta ar
putea reprezenta una dintre scuzele eventuale pe care le-ar fi putut oferi discipolii
lui Pleșu în urma declarației marelui avvă dacă n-am trăi deja un creștinism aparent ramolit, pe care toată lumea îl poate ignora liniștită și căruia nimeni nu consideră
că trebuie să-i dea vreo explicație.
În orice caz, dacă declarația domnului Pleșu
dovedește senilitate, atunci trebuie să admitem că Pleșu a fost senil întreaga
viață. Pentru că această declarație este într-o continuitate perfectă cu o
versiune de creștinism pe care Marele Bătrîn filocalic-dilematic a mărturisit-o și a
cultivat-o dintotdeauna. Dacă aceasta este o dovadă de senilitate, atunci
trebuie să admitem că toți discipolii săi sînt senili, de vreme ce mărturisesc
cu toții, direct sau indirect, această variantă de creștinism: un creștinism în
care toleranța înlocuiește iubirea, înțelegerea iertarea, problema păcatul,
intervalul relația, transpersoana persoana, spiritismul spiritualitatea, un
creștinism a cărui universalitate strict
culturală este admisă doar cu prețul relativizării lui religioase. Este un
creștinism nominalist, în care Dumnezeu, Buddha și Allah sînt același lucru: niciodată
o persoană, întotdeauna doar o „prezență”.
Este adevărat că „intoleranţă şi judecată tăioasă
a „aproapelui” [n-au] nimic de a face cu creștinismul”; dar este Referendumul
pentru familie o demonstrație de intoleranță? Este acest referendum orientat
împotriva aproapelui? Nicidecum! Referendumul este expresia civică a unui
creștinism pe care domnul Pleșu & Co. au făcut tot ce au putut pentru a-l
falsifica, deturna (despre metode și obiective, vezi http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/07/hijackeri-si-kidnapperi.html)
și restaura, după cum se exprimă
cineva în niște termeni reprezentativi pentru participarea iresponsabilă, dar
interesată a ierarhiei și teologilor ortodocși români la acest proiect ((https://doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei).
Inițiativa Coaliției pentru Familie poate fi comparată, din acest punct de
vedere, cu rezistența Solidarității în Polonia anilor ’80: o formă de rezistență politică și socială informată de
cultura creștină tradițională. Ura împotriva Referendumului și a Coaliției pentru familie este ura împotriva bătrînelului pe care toată lumea îl credea ramolit, dar care dovedește că-i recunoaște pe toți și le cunoaște inimile și cugetele. Bănuiesc că trebuie să fie îngrozitor să fii nevoit să te ascunzi tocmai de cel care nu a existat niciodată pentru tine.
În realitate, din păcate pentru ei, vestitorii
acestui creștinism sînt departe de a fi sclerozați. În timp ce unii dintre ei
luptă împotriva Noului Ateism, au permis cu toții cu bună știință intrarea furișată în Biserică a Noului Creștinism.
(Mi se pare interesant că mișcarea furișată este asociată în limba română
hoțului, potrivit rădăcinii latine „fur”, în timp ce în engleză a te furișa,
respectiv „to sneak out/in”, vine din termenul din engleza veche „snaca”, din
care provine „snake”, „șarpele” din engleza modernă; teologic vorbind, identificarea este corectă de vreme ce șarpele
și hoțul sînt unul și același).
În schimb,
mă tem că numeroși ortodocși prezintă semnele unei îmbătrîniri premature: cînd am atras
atenția asupra unor neclarități în discursul creștin al dlui Pleșu, ortodocșii
„trăitori” au fost cei care mi-au reproșat inadecvarea și chiar deformarea mea nedreaptă a mesajului magistrului din
strada Plantelor (vezi, printre altele, https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2015/12/cultura-declinului-dialogului.html,
https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2012/09/duhul-adevarului-si-spiritul-circului.html,
https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/12/o-predica-de-craciun-despre-contributia.html).
Din punctul lor de vedere, confruntat cu o ortodoxie autentică eu nu făceam decît să mă opun în numele
unei „presupuse ortodoxii” (https://www.lumeacredintei.com/ortodoxie-si-traire/andrei-plesu-gheorghe-fedorovici-si-presupusa-ortodoxie/,
articol la care am început să răspund aici: https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2013/08/crestinismul-all-inclusive1-ce-lipseste.html).
„Dumnezeu şi sufletul”, spunea George A. Panichas
într-un eseu (pe care l-am tradus integral aici: https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/05/conservatorismul-si-viata-spiritului.html)
sînt „probabil cele mai mari victime produse de actuala criză a modernităţii.”
Victima nu este doar cea care dispare de-a
binelea; uneori, victima dispare doar pentru puțin timp. Dispare exact
atît cît este nevoie pentru a fi „restaurată”, adică schimbată, transformată –
înnoită.
„Bătrînul continent” rima cu „creștinismul
tradițional”; Noua Europă are în schimb nevoie de un nou creștinism. Și-l va
avea; de fapt, îl are deja. Trist este că l-a realizat cu sprijinul necondiționat și
chiar entuziast al creștinismului tradițional (vezi și http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2015/12/modelul-nec.html).
În mesajul menționat mai sus, domnul Pleșu face o
mărturisire de credință. Este credința pe care a mărturisit-o dintotdeauna și
pe care a semănat-o întreaga viață cu sprijinul BOR (https://doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei).
Departe de a fi un bătrînel senil, domnul Andrei Pleșu este un pilduitor, un
restaurator și, mai ales, un semănător.
Nu-l poate acuza nimeni că nu a lăsat o recoltă
bogată.
