De treizeci de ani ni se tot spune că în comunism
era mai rău. Pentru că nu găseai mîncare, nu găseai cărți, nu găseai căldură,
nu găseai lumină.
Este adevărat.
La fel de adevărat este că singurul lucru pe
care-l mai găseai în comunism erau oamenii. Oameni cu care puteai vorbi despre
mîncare, despre cărți. Nu te săturai, e drept, dar nici nu te prea interesa asta. Te
încălzeai vorbind, te luminai ascultînd. Te luminai la lumina feței unui om. Vorba cîntecului: „O cameră micuță, dar de prieteni plină/ Ce-aveau și
foc în suflet, și-n ochi aveau lumină...”
De treizeci de ani nu găsim nimic altceva decît mîncare. Lumina
este și ea la îndemînă, dar nu prea mai are pe cine lumina. Iar oamenii ne transmit o
răceală care nu poate fi compensată de nici un calorifer ori sobă, oricît de
fierbinți ar fi.
Este adevărat, în comunism oamenii erau urmăriți,
terorizați, închiși, uciși.
În schimb, de treizeci de ani oamenii sînt
tratați.
Cei mai mulți dintre noi am fost vindecați deja. Avem
mîncare!
Acum e mai bine.
