În autobuz, cu două ore mai devreme, suie un grup de oameni care își petrecuseră noaptea într-un adăpost social de la periferie și acum se duceau prin oraș, întrucît adăposturile sunt închise în timpul zilei. Vorbesc tare între ei, schimbînd replici de un umor forțat, de regulă vulgar. Ei știu că pot vorbi oricît de tare și oricît de scandalos pentru că sunt departe de lumea normală chiar și atunci cînd se află în mijlocul ei. N-ar trebui să deranjeze o lume pentru care ei oricum nu există. Iar atunci cînd acești oameni își manifestă prezența, lumea consideră că ar trebui să fie împiedicați să o facă. Accesul „printre noi” să le fie interzis, să fie ținuți deoparte. Să fie obligați să-și asume frigul, izolarea, foamea, mizeria, ignorarea sau disprețul colectiv la care s-au expus pentru că nu au învățat, pentru că nu au fost destul de șmecheri, pentru că nu au avut relații, în ciuda faptului că nici unul dintre ei nu este mai bun sau mai rău decît majoritatea locuitorilor invulnerabili social și economic sau decît cei care au ajuns să conducă această țară.
La un moment dat, unul dintre ei avertizează: „Ce-o să facem cînd o veni zăpada aia mare? O să murim pe străzi… Dacă nu am învățat carte…” Altul îl liniștește, ca unul care a dobîndit experiență și aptitudini de supraviețuire în sălbăticia lumii civilizate: „Eh, mergem prin magazine, prin metrou, ne descurcăm noi”.
Dar observația primului m-a determinat să mă întreb cît de bună este cartea dacă ne ajută doar să nu ajungem pe străzi? Ori cartea este insuficientă, ori noi îi stricăm binele ei mai profund, folosindu-ne de ea doar pentru a sta departe de frig, izolare, foame, mizerie și dispreț și totodată de oamenii aflați în această situație? Dacă un om al străzii ar dobîndi în mod neașteptat o situație socială și economică satisfăcătoare, nu cred că i-ar uita pe foștii tovarăși de suferință. Însă atît membrii decenți ai societății funcționale, cît și deplorabilii privesc cartea ca pe un zid de despărțire între cele două categorii, cea ce mă face să mă gîndesc că educația și cartea au fost deturnate de la scopul lor principal de umanizarea a omului, tot așa cum îndumnezeirea a fost în noua ortodoxie românească transformată în opusul ei, și anume într-o formă de dezumanizare care-ți asigură calitatea de membru al societății ezoterice Neamul Absolut, cunoscută și sub numele fals de Biserica Ortodoxă Română.
Conform dicționarului, „deoparte” înseamnă „la o oarecare depărtare de vorbitor sau de alt punct fix; într-o parte, izolat”. Tragedia nu constă doar în faptul că nu ne recunoaștem neomenia, deși ne considerăm responsabili, ci și în faptul că ne folosim de carte, de educație, de creștinism, adică de ceea ce este făcut să ne apropie unii de alții, pentru a ne îndepărta, pentru a sta deoparte, izolați în inumanitatea noastră.
