„Oratorul: AADIO ADIO APA”
Eugen Ionescu, Scaunele (în Eugen Ionescu, Cîntăreața cheală, București, Editura Minerva, 1970, trad. Elena Vianu, p. 191)
Oricît de negative s-au dovedit a fi influența limbii engleze, a culturii de consum, a dependenței de ecran și a independenței corespunzătoare față de cultură și normele morale, pierderea sau degradarea generală a semnificației lucrurilor a fost generată de o elită intelectuală la fel de narcisistă indiferent de orientarea politică a membrilor ei, care a fost în plus ajutată de un corp clerical ortodox nu doar incult, ci și fie ateu, fie păgîn. Acest ajutor a fost asigurat indiferent de poziția adoptată de cler față de oamenii de cultură, de slugărnicie sau de îngîmfare disprețuitoare, una fiind manifestarea tipică a inferiorului oportunist, cealaltă a inferiorului suficient. Fără această devalorizare a valorilor produsă de contrastul dintre viața intelectualilor și discursul lor despre valori, pe de o parte, și de constrastul dintre un discurs pervertit de pluralism și relativism și viziunea clasică despre lume, pe de alta, nu s-ar fi produs nici polaritățile sociale ireconciliabile de astăzi și nici aversiunea generală față de ordinea morală (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2025/09/despre-relatia-dintre-maretie-si-locul.html). Aceasta este de altfel și cauza principală a sărăcirii comunicării și a alterării limbii și pronunției. Influența toxică a influencerilor inculți și agresivi de astăzi este posibilă tocmai prin corupția intelectualilor publici de ieri. Influencerul a preluat în sens negativ rolul formativ al omului de cultură, ajutînd pe fiecare individ să devină la rîndul lui un influencer incult și agresiv așa cum, în trecut, omul de cultură trezea în fiecare om o minimă, dar reală receptivitate pentru cultură, formînd astfel dacă nu oameni de cultură, cel puțini prieteni și aliați ai culturii.
Îi înțeleg fără dificultate pe cei trecuți de cincizeci de ani. Comunicarea devine evident mai clară și totodată mai nuanțată cu cît vîrsta vorbitorului este mai înaintată, iar acest lucru nu are de-a face doar cu nivelul de educație și cu experiența sa de viață, ci în primul rînd cu ordinea semnificativă pe care a cunoscut-o și la care a participat. Astăzi, românii trecuți de cincizeci de ani vorbesc într-o limbă moartă, iar cei mai tineri într-una fără sens.
M-am gîndit la lucrurile astea surprinzînd involuntar cu o zi în urmă replicile schimbate în metrou de doi tineri în jur de 18 ani, care după privire și atitudine păreau să se fi bucurat de condiții optime de creștere și viață. Am profitat de faptul că fiecare dintre ei își repeta majoritatea observațiilor de două, trei ori (nu din cauza zgomotului de fond, ci pentru că acesta era stilul lor de vorbire), ceea ce m-a ajutat să am impresia cel puțin că înțeleg măcar o parte din acest dialog desfășurat în imediata mea apropiere într-o limbă care-mi părea vag familiară. Recunosc însă că nici acum nu sunt sigur că am înțeles corect propoziția „e cineva la birou!” rostită la un moment dat de unul dintre ei; la fel de bine, tînărul respectiv putea să fi spus în schimb „credeam că l-am pierdut!” sau orice altceva. Frecvența cu care apăreau interjecțiile în cadrul acestui dialog m-a făcut în plus să mă întreb dacă generațiile viitoare vor mai avea nevoie pînă și de vocabularul tot mai limitat pe care-l folosesc deocamdată tinerii din prezent.
Lucrul cel mai trist nu este că suntem pe punctul de a dispărea din istorie, ci că dispărem într-un mod atît de mizerabil încît martorii dispariției noastre nu vor avea încotro decît să răsufle ușurați și recunoscători că măcar o parte din lipsa de sens a fost luată din lumea aceasta de ultimii descendenți ai poporului român. Și dusă unde? În mormînt nu, pentru că mormîntul are sens cel puțin de partea aceasta a morții. Dar absurdul nu este o condiție a acestei lumi, cum credea Eugen Ionescu; este o condiție a iadului.
