În vechea BOR, identitatea creștină era asigurată de credința ortodoxă în Dumnezeu, de ortodoxia credinței. În noua BOR, identitatea este asigurată de credința în ortodoxia românească. În ortodoxia pre-danieliană, instituția Bisericii și recunoașterea ei erau secundare în raport cu comportamentul și credința ortodoxă a poporului, în timp ce în ortodoxia danieliană acest raport a fost inversat.
Atunci cînd Biserica este definită exclusiv prin dimensiunea ei instituțională, ortodoxia credinței devine opțională iar recunoașterea apartenenței instituționale la Biserică devine condiția necesară și suficientă a noii identități ortodoxe. În felul acesta, identitatea creștină devine în egală măsură una politică, fapt care-i asigură Bisericii instituționale capitalul politic necesar revendicării unei puteri seculare.
