În cazul amenințării unui război sau a producerii lui efective, statul non-revoluționar folosește propaganda ca pe un instrument al planului de război mai degrabă decît ca pe o armă. Sigur, întrucît este patriotic, mesajul propagandistic este întotdeauna îngroșat, populist și sentimental. Atunci cînd bunele intenții scapă de sub controlul bunului simț, propaganda poate degenera în isterie naționalistă. Indiferent dacă aceasta își realizează sau nu obiectivul isterizării colective, ea va compromite pînă la urmă efortul de a pune în centru valorile unei națiuni și atașamentul național, în ciuda intenției sale de a trezi sentimentul unei identități comune și al unei viziuni comune despre lume.
În schimb, statul revoluționar sau mișcarea revoluționară folosesc războiul ca pe un instrument de propagandă pentru a deturna războiul existent sau pentru a declanșa unul în scop revoluționar.
În cadrul statului revoluționar sau în cazul mișcării revoluționare, războiul nu este niciodată declanșat sau purtat pentru a apăra altceva decît revoluția. Spiritul revoluționar nu apără nici măcar atunci cînd se împotrivește schimbării, ci se folosește atît de schimbare, cît și de neschimbare (precum în cazul suveranismului actual din România) în vederea transformării omului, a societății și a lumii. Spiritul revoluționar găsește întotdeauna un teren favorabil în condițiile unor crize sociale de proporții, agravate mai ales de agenții isterizării colective în scopul nobil al trezirii conștiinței și solidarității naționale.
Întrucît Rusia post-sovietică a trădat idealurile revoluției comuniste, chiar dacă și-a păstrat viziunea imperialistă (comparabilă de altfel cu cea a SUA și a suprastatului franco-german cunoscut și drept UE), Franța a întors armele împotriva fostului ei model politic și cultural din secolul 20, asumîndu-și titlul de lider al revoluției europene actuale. Astfel, Franța a devenit în mod firesc vocea cea mai războinică din cadrul alianței statelor europene revoluționare. Faptul că revoluția bolșevică s-a stins în Rusia liniștit, precum un fost torționar comunist mort în somn la o vîrstă înaintată, nu le mai permite liderilor francezi revoluționari să numească capitala Franței prin supranumele „Noua Moscovă”, în cazul în care i-ar fi tentat ideea. Dar ar putea să o numească „Noul Paris”, cu atît mai mult cu cît Parisul actual este chiar mai străin de vechiul Paris decît era Parisul întunecat de amenințarea războiului și, în curînd, de ocupația germană, pe care Maurice Chevalier încerca să-l lumineze prin minunata melodie „Paris sera toujours Paris”, o expresie a unei propagande firești a unei națiuni care, în 1939 și după pierderile uriașe din Primul Război Mondial, părea că ar fi înțeles pe pielea ei diferența dintre război și revoluție. Astăzi, această melodie ar trebui intonată în lacrimi și cu sentimentul unei pierderi ireparabile, așa cum replica lui Bogart din Casablanca ar trebui corectată: „We'll always have the old Paris”.
Spiritul revoluționar urmărește să schimbe pentru totdeauna ceea ce părea că va rămîne neschimbat pentru totdeauna. În acest scop, folosește atît pacea, cît și războiul, religia și secularismul, familia și statul, educația și lipsa ei, conservatorismul și liberalismul, tradiția și progresul, trecutul și viitorul, transformîndu-le în instrumente de propagandă revoluționară. Scopul lui principal este să pună revoluția la temelia ființei și să facă din revoluție condiția obligatorie a oricărui început.
