Cu doar o generație în urmă, buna creștere încă mai era unul dintre scopurile educației. Educația completa și consolida o fundație care nu putea fi așezată în mod natural decît în familie. O familie de neam prost așeza o fundație proastă așa cum o familie bună așeza o fundație bună. Educația nu se reducea la un proces de acumulare de cunoștințe și de dezvoltare de aptitudini, ci susținea, hrănea și, cînd era cazul, îndrepta mintea și inima copilului pregătite și orientate deja în timpul formativ al celor „șapte ani de-acasă”. Apariția și existența unei familii bune erau favorizate de o societate inspirată de virtuțile cardinale, așa cum astăzi apariția și existența unei familii de neam prost este favorizată de o societate inspirată de viciile capitale. Proasta creștere nu este efectul lipsei de educație sau al unei educații proaste, ci al unei familii de neam prost, fapt confirmat de vremurile actuale, cînd a devenit perfect normal să fii educat și prost crescut în același timp.
Un copil bine crescut nu era unul care citea de la vîrsta de trei ani, ci în primul rînd unul care știa și se străduia să se poarte în funcție de ce avea voie și ce nu avea voie să facă. Copilul de astăzi află în schimb de la cea mai mică vîrstă chiar de la adulții din familia lui că regulile sunt doar pentru fraieri și pentru indivizii slabi.
Copiii de astăzi sunt diferiți de cei de ieri pentru că
familiile de astăzi sunt diferite de cele de ieri. Spre deosebire de adulții
iresponsabili pe care îi întîlnim în schițele lui Caragiale, cei din prezent
nu-și strică copilul răsfățîndu-l în permanență și recompensîndu-l inclusiv pentru greșeli
ori eșec, ci îl crește cresc în mod intenționat într-un mod care-l înrăiește. În
zonele sociale periferice, adulții care cu o generație în urmă se plîngeau de comportamentul
violent al progeniturilor, astăzi îl observă cu satisfacție, trecînd de la disperatul „nu știu ce să mă mai fac cu el/ea, e atît de rău/rea!” la
încîntatul „ai văzut ce rău e ăla micu’?” de parcă ar vorbi despre un cîine de
luptă. Violența este cultivată în egală măsură și în familiile din clasele
superioare, dar acolo este mai dezumanizantă prin simplul fapt că este
cultivată ca o formă de distanțare socială, printr-o discriminare de statut („rankism” mi se pare că este termenul tehnic) față de segmentele inferioare percepute ca reduse intelectual și degenerate
biologic.
Copiii de astăzi sunt crescuți bine pentru a deveni răi. Este prima dată în istorie cînd părinții au devenit obsedați de creșterea copiilor pentru că știu că școala este un mediu nesigur întrucît descurajează violența în ciuda faptului că funcționează într-o societate cît se poate de agresivă, așa cum devine orice societate în fazele ei terminale.
