Sfîrșitul secolului 20 a fost marcat de debutul transformării totalitare a Occidentului. În primii ani ai perioadei post-comuniste, România se distingea ca una dintre ultimele țări libere din Europa, liberă nu doar de comunism, ci mai ales de spiritul totalitar realizat prin revoluția totală care avea să urmeze și la noi. Eșecul revoluțiilor anterioare, încercate de Mișcarea Legionară și de comunism, a fost depășit prin sincronizarea Mișcării Piața Universității cu revoluția europeană mai largă, maturizată deja în Occident, pregătind triumful woke din ultimul deceniu. În cadrul Golaniadei au fost semănate și au încolțit rapid cele două facțiuni revoluționare dominante care se confruntă astăzi în România, neolegionarismul și progresismul. La rîndul lui, progresismul cuprinde două direcții principale, neomarxistă și neoliberală, a căror rivalitate ne ajută să înțelegem mai bine complicitățile de etapă dintre neoliberali și neolegionari și dezamăgirea progresiștilor neomarxiști față de preferința amicilor neoliberali pentru termenul „camarad” în raport cu „tovarăș”.
Dar în ciuda precipitării revoluției în România, care nu s-a produs în decembrie 1989, ci de-abia începînd cu aprilie 1990, România încă mai era în ultimul deceniu al secolului 20 una dintre puținele țări libere din Europa în sensul în care dimensiunea metafizică a valorilor fundamentale era liberă de influențele politicului și chiar prevala asupra lor. Dacă admitem că spiritul totalitar poate fi recunoscut prin intenția sa de a răsturna acest raport în favoarea politicului, care își subordonează astfel metafizicul mai ales atunci cînd pretinde că este neutru sau chiar separat de acesta, atunci putem spune că România a încetat să mai fie liberă, și deci occidentală pe stil vechi, exact în măsura în care s-a occidentalizat pe stil nou. Politicul trebuie să controleze metafizicul pentru că acesta reprezintă un instrument mai puternic decît psihologia atît prin profunzimea la care operează cît și prin capacitatea sa de a transforma mulțimile. În definitiv, nici o ideologie nu poate propune și apăra propria ei interpretare despre bine, rău, dreptate, fericire etc. dacă nu le recunoaște un anumit statut ontologic în prealabil.
Poate că este doar o speculație forțată, dar mi se pare foarte tentant să văd în refuzul Patriarhiei de a lua în discuție adoptarea datei sărbătoririi Sfintelor Paști potrivit creștinismului apusean (în vederea sincronizării cu un calendar european îndreptat politic) o preferință cel puțin tacită pentru facțiunea revoluționară naționalistă. Această impresie este de altfel confirmată de evenimentele ultimilor doi ani, care ne-au făcut martorii inaugurării religiei românismului prin canonizarea sfinților închisorilor și prin sfințirea Catedralei Neamului. Dar această orientare naționalistă a noii ortodoxii nu împiedică și nici măcar nu întîrzie orientarea globalist seculară impusă de revoluția progresistă, cu atît mai mult cu cît facțiunea progresistă neoconservatoare și neoliberală din BOR este la rîndul ei puternic reprezentată prin laicii ortodocși educați. Însă BOR este cu toate acestea doar o bulă mare și slabă în bula mică și puternică a societății civile. În esență, clerul și ierarhia ortodoxă le cer credincioșilor să facă abstracție de realitate, adică de propria lor situație, de situația lumii și a BOR. În felul acesta, BOR slujește oricum revoluției, oricare ar fi ea, iar revoluția nu poate reuși decît în măsura în care oamenii au învățat să se gîndească la ceva frumos în timp ce reușesc să facă abstracție de minciuna, nelegiuirea și crima care domnesc în jurul lor.
