Este o mare diferență între a surprinde o mișcare și a o cuprinde. Este o diferență aproape la fel de mare ca cea dintre ceva mort și ceva viu. Cuprinderea unei mișcări într-o operă de artă nu o imobilizează, ci îi permite să se miște în continuare și, în mod ideal, să-l miște pe privitor. Dl Andrei Baciu are această capacitate rară de a putea cuprinde uneori mișcarea interioară a subiectului, a naturii în acest caz, justificînd impresia cinematografică pe care privitorul o poate avea față de unele din fotografiile sale.
În grupajul de trei fotografii postat recent de dl Andrei Baciu la https://andreibaciu.blogspot.com/2025/11/pe-muntele-cozia-aerul-insusi-respira.html, fotografia din mijloc revelează conturul hărții României. Întîlnim în această imagine o tensiune care a supraviețuit înghețării fotografice. Subiectul este un pelerinaj al naturii, luminat de candelele frunzelor, aprinse pe dinăuntru ca un semn și o mărturie a unei lumini viitoare, a unei naturi noi, întemeiată pe piatra ignorată de lumea aceasta, dar așteptată neclintit, ca să spun așa, de stînca din prima imagine. În cea de-a treia fotografie, natura respiră în aerul dimineții, trimițînd rotocoale de abur în înălțime, într-un plan vertical extensiv complementar celui orizontal intensiv din imaginea din mijloc, într-o mișcare circulară care ne trimite cu gîndul la un pămînt ce cădelnițează universul pe calea pe care a fost pus de „Făcătorul cerului și al pămîntului, văzutelor tuturor și nevăzutelor...”
