Am văzut în seara asta la un centru comercial o familie bio. Bănuiam că există, dar pînă acum nu am dat decît peste indivizi bio solitari. De obicei indivizii bio își scanează singuri produsele la casele expres, dar acum aveau un cărucior plin și probabil că s-au gîndit că la o casieră ar merge mai repede. Și eu m-aș fi gîndit exact la fel, ceea ce înseamnă că încă mai avem unele lucruri importante în comun. Eu mă așezasem la o casă cu casieră din cauza unor vechi atașamente, specifice rasei mele, contaminată de reziduurile istoriei.
Erau tineri, ca toți indivizii din specia bio, dar nu chiar atît de tineri încît să nu poți distinge părinții de copii. Vorbeau într-o frumoasă limbă bio, aveau haine bio, un mers și mișcări bio și o privire bio care te făcea să te simți vinovat că nu aparții acestei rase minunate și totodată iertat, ca și cum ți-ar fi spus: „nu e vina ta că te-ai născut în istorie și ai mîncat alimente non-bio”. Probabil că la fel i-aș fi privit și eu pe preistorici.
Casiera părea să fie într-un fel de tranziție bio, deși era cam de vîrsta mea sau poate chiar ceva mai bătrînă. Îi asigura pe părinții bio într-o limbă română pre-bio, dar cu un puternic accent bio, că și ea este bio în sufletul ei, că urmărește podcasturi despre natură, despre chinezi și despre gătit. L-a complimentat pe băiețelul bio pentru freza lui bio adorabilă, la care băiețelul s-a strîmbat, poate pentru că avea și unele gene non-bio, cine știe.
S-au despărțit în termeni foarte bio, părinții încurajînd-o pe casieră atît de călduros pe cît îi este cu putință unui individ din specia bio să continue pe calea armoniei cu produsele bio superioare, de la alimente la consumatori.
