Modernitatea a realizat o mutilare dublă a rațiunii, desprinzînd-o atît de Revelație, cît și de afectivitatea umană. Această dublă desprindere a rațiunii a dus la desprinderea legii morale de conștiință și de Revelație, care au fost reîntemeiate în Rațiune. A admite validitatea epistemologică a „rațiunilor inimii” în opoziție sau în paralel cu rațiunea înseamnă a opera în continuare cu același instrumentar iluminist care a provocat criza rațiunii în gîndirea occidentală (în fapt, problema rațiunii iluministe nu este că-i refuză inimii propria ei raționalitate, ci că ignoră pînă și rațiunile rațiunii. Mintea nu este nici impurificată, nici tulburată de experiență, din care ar trebui să se retragă în ordinea principiilor prime). În felul acesta, împlinirea binelui și împotrivirea la rău au devenit o temă supusă dezbaterii raționale, în timp ce examenul de conștiință a fost înlocuit de o permanentă negociere publică (și privată) a înțelegerii – adică a redefinirii – binelui și răului.
Condiția îndepărtării elementelor condamnate de Iluminism drept neraționale (Revelația și afectivitatea) din cunoașterea rațională în scopul asigurării unei cunoașteri sigure a dus la două atitudini iraționale: fie la scepticismul radical în privința capacității rațiunii de a atinge o cunoaștere adevărată, fie la o încredere irațională în capacitatea rațiunii de a cunoaște totul în mod obiectiv, eficient și sigur. Deși pretinde că-i oferă omului adevărata libertate, Iluminismul o anulează, acordîndu-i omului o libertate rațională de a defini răul și binele. Oferindu-le oamenilor posibilitatea de a defini binele și răul, perspectiva iluministă îi împiedică în realitate pe oameni să facă alegerile morale veritabile între bine și rău. În virtutea acestei noi autorități a rațiunii, scepticii vor pretinde dreptul de a-și defini ei înșiși binele propriu, în timp ce indivizii care au rămas dedicați Rațiunii vor cere impunerea binelui comun definit de Știință.
