Scopul stăpînitorului aceste lumi este ca întreaga lume să i se închine. Întrucît creștinii nu pot trece direct la ascultarea de stăpînitorul acestei lumi, ei trebuie împiedicați mai întîi să se închine lui Dumnezeu „în duh și în adevăr”. De aceea, este esențial să le fie lăsată impresia că se-nchină lui Dumnezeu chiar și atunci cînd au încetat demult să o mai facă. Efortul liderilor ortodocși de a convinge lumea în privința caracterului lumesc al credinței ortodoxe și pe creștini în privința caracterului pozitiv al culturii seculare echivalează cu o lepădare publică de credința ortodoxă în Dumnezeu. Iată un exemplu de mărturisire de credință seculară recomandată de Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților:
„integrarea în comunități variate din punct de vedere al convingerilor; respectarea opiniilor şi a comportamentelor semenilor; eliminarea din comportament a oricărei forme de violență pe criterii religioase; acceptarea diversității şi susținerea coeziunii la nivelul comunității; implicarea în viața comunității.” (https://www.arhiepiscopiasucevei.ro/lectia-de-impreuna-in-liturghia-copiilor/)
A face creștinismul compatibil cu religia drepturilor omului este un lucru păgubos și pentru creștinism, și pentru om, care-și pierde odată cu falsificarea învățăturii creștine singura lui posibilitate de se împlini ca om. Dacă o închinare dreaptă, însă făcută mecanic, artificial, față de Dumnezeu ne îndepărtează de El, cu cît mai mult nu ne separă de Dumnezeu o închinare falsă, mincinoasă? În esență, o închinare mincinoasă în fața lui Dumnezeu este o închinare autentică în fața satanei (Luca 4, 7).
Încercarea de a face din credința ortodoxă un model de integrare socială într-o lume evident antihristică ignoră faptul că în primele trei secole creștinii au refuzat principiile mentalității păgîne, respectînd legile Imperiului Roman doar în măsura în care acestea nu contraziceau poruncile lui Dumnezeu:
„[Creștinii] locuiesc în țările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetățeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice țară străină le e patrie, și orice patrie le e țară străină. Se căsătoresc ca toți oamenii și nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuți. Întind masă comună, dar nu și patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pămînt, dar sunt cetățeni ai cerului. Se supun legilor rînduite de stat, dar, prin felul lor de viață, biruiesc legile.” (Epistola către Diognet, V.1-10)
Departe de a constitui un model de integrare comunitară într-o lume păgînă, creștinul Bisericii primare putea fi la fel de lesne identificat ca orice străin apărut într-un grup de autohtoni. Creștinul din primele veacuri nu putea fi confundat cu un necreștin; astăzi, nu mai este nici o diferență nu doar în comportament, ci și în gîndire.
Adaptarea la lumea acesta nu a fost niciodată obiectivul credinciosului creștin; dimpotrivă, misiunea lui este să prefacă lumea aceasta după modelul Împărăției reprezentată în istorie de Biserică. A pretinde că și creștinismul urmărește binele, la fel ca morala acestei lumi, înseamnă a fi lipsit de înțelegerea creștină a binelui. În fața ofensivei ideologiilor diversității semănate în România imediat după 1990 de societatea deschisă cu mîinile intelectualilor de dreapta și ale ierarhiei și teologilor ortodocși, a promova „integrarea în comunități variate din punct de vedere al convingerilor” (https://www.arhiepiscopiasucevei.ro/lectia-de-impreuna-in-liturghia-copiilor/ subl. mea) reprezintă nu doar un îndemn la acceptarea minciunii, ci și un îndemn la practicarea unei mărturii mincinoase în numele unui ideal de coeziune socială folosit pentru a deturna misiunea creștină de prefacere a lumii. Creștinii care echivalează adevărurile de credință cu principiile acestei lumi se aseamănă schimbătorilor de bani și vînzătorilor de porumbei din templu alungați de Hristos (Matei 21, 12-13). Transformăm Biserica într-o peșteră de tîlhari de fiecare dată cînd vindem sau dăm la schimb comorile ascunse ale Împărăției lui Dumnezeu (Matei 13, 44).
Creștinii din vechime au reușit să transforme lumea tocmai pentru au rămas străini față de ea, simțindu-se „ca acasă” doar în Biserica percepută ca survenire tainică a Împărăției în istorie. În loc să ne văicărim într-una că suntem alungați din această lume de societatea seculară, ar trebui să învățăm să ne refamiliarizăm cu Împărăția, chiar dacă în felul acesta vom deveni străini în această lume. Dar această întoarcere a noastră la Tatăl este refuzată de actuala ierarhie ortodoxă, care ne sfătuiește mai degrabă să fim ca lumea sau cel puțin să ne prefacem că suntem ca ea, fiind prezenți în lume nu ca sare și ca lumină, ci avînd gustul morții și fiind la fel de întunecați ca lumea.
