Notă introductivă:
În poemul lui Robert Frost, „The Need of Being Versed in Country Things” (http://americainclass.org/sources/becomingmodern/divisions/text3/countrythings.pdf), păsările se bucură de cuibul lor, pe care-l păzesc atît cît pot (iar păsările menționate în poem, phoebele, sunt renumite pentru dîrzenia cu care-și apără cuibul în ciuda faptului că sunt atît de mici). Dar ele nu locuiesc în nostalgia cuibului de altădată, ci își refac cuibul dacă este nevoie, așa cum natura întreagă revine la viață periodic: liliacul continuă să înflorească iar pînă și ulmul bătrîn, în ciuda faptului că a fost afectat de incendiu, înfrunzește. Dacă te pricepi la lucrurile de la țară faci ce face natura, faci în primul rînd ce-ți arată natura că trebuie să faci. Poemul scris de un țăran nu este o formă de contemplare a naturii sau a vieții la țară, ci un mod de a le arăta altora ce a învățat de la natură lucrînd împreună cu ea.
Nu doar la oraș, ci chiar și la țară oamenii „versați în lucrurile de la țară” aproape că au dispărut cam de peste tot din lume. De la o generația la alta, oamenii au devenit tot mai incapabili să învețe de la pămînt, de la natură, de la animale, de la țărani. Această incapacitate s-a prelungit asupra tuturor domeniilor vieții, astfel că tot mai puțini oameni pot învăța pe tot mai puținii oameni dispuși sau capabili să învețe. De aceea sunt atît de puțini oameni capabili să vadă incendiul care a cuprins civilizația actuală.
Nu știm cît de îndepărtată era de natură casa arsă din poem, însă niciodată în istorie oamenii nu au fost mai îndepărtați de natură așa cum au devenit în perioada modernă prin încăpățînarea lor de a vedea pămîntul numai din perspectiva valorii lui economice imediate. Am tradus și postat în continuare poemul lui Robert Frost „The Need of Being Versed in Country Things” pentru a aminti că civilizația se poate reclădi iar casele pot fi refăcute doar în măsura în care omul nu decade odată cu ele. Or, viziunea industrială și tehnologică despre lume nu-l pot ajuta pe om să-și păstreze umanitatea, oricît de inteligente, de avansate ar putea fi lucrurile și casele pe care le construiește. Simpla inteligență lipsită de priceperea „lucrurilor de la țară” riscă să-l facă pe om să piardă priceperea lucrurilor omului și astfel poate ajunge să piardă înțelegerea și experiența locuirii nu din cauza pierderii fizice a locuinței, nu în urma unui dezastru, ci în urma dobîndirii unui tip de locuință strict funcțională în care omul se retrage ca un utilaj într-un garaj.
Priceperea lucrurilor de la țară este naturală, chiar dacă este rafinată cultural, și este străină deopotrivă de idealizarea romantică și de pragmatismul exploatatorilor agricoli. Ea este dobîndită într-o cultură formată prin respectarea unui model natural de permanență, prin capacitatea de recunoaștere a puterilor elementare prezente în poem (apa, vîntul, aerul, focul, pămîntul) și a vieții susținută de aceste puteri: pomi, vegetație, păsări.
Natura este versată în lucrurile naturii; asta înseamnă că nu ne poate spune ce putem face dacă pierdem totul: ne poate spune doar ce trebuie să facem pentru a nu ajunge acolo. (Gheorghe Fedorovici)
*
Robert Frost: Nevoia de a te pricepe la lucrurile de la țară
Casa plecase să aducă din nou
Cerului nopții o strălucire de-apus.
Apoi doar în horn toată casa se strînse,
Ca pistilul rămas după ce petalele s-au dus.
Stînd prea aproape, hambarul vecin,
Se putea de casă lăsa mistuit
Dar vîntul nu se-nvoi, ci îi permise
Numele locului să-l poarte urgisit.
Nu-și mai deschidea larg porțile
Pentru căruțele venite pe drumul pietros
Iar caii nu mai băteau podeaua grăbiți
Să aducă fînul din al verii prisos.
Păsările care-au venit la el prin aer
Prin geamuri sparte zburau pe sus,
Rumoarea lor, ca un suspin de-al nostru,
Cînd ne lăsăm prea greu pe ceea ce s-a dus.
Dar liliacul pentru ele și-a reînnoit frunza,
La fel ulmul bătrîn, deși atins de foc, veni din urmă;
Și pompa secată un braț neașteptat își ridică;
Iar stîlpul de gard pentru ele ținea un fir de sîrmă.
Pentru păsări nimic nu era trist.
Dar deși s-au bucurat pentru cuibul păzit,
Trebuie să te pricepi la lucrurile de la țară
Pentru a ști că phoebe n-au jelit.
(Phoebele sunt un grup de păsări mici din familia Tyrannidae, care trăiesc doar în America de Nord și de Sud. În mitologia greacă, Pheobe era una dintre titanide, înzestrată cu puterea profeției. În greacă, „pheobe” înseamnă luminos, strălucitor.)
*
Robert Frost: The Need of Being Versed in Country Things
The house had gone to bring again
To the midnight sky a sunset glow.
Now the chimney was all of the house that stood,
Like a pistil after the petals go.
The barn opposed across the way,
That would have joined the house in flame
Had it been the will of the wind, was left
To bear forsaken the place’s name.
No more it opened with all one end
For teams that came by the stony road
To drum on the floor with scurrying hoofs
And brush the mow with the summer load.
The birds that came to it through the air
At broken windows flew out and in,
Their murmur more like the sigh we sigh
From too much dwelling on what has been.
Yet for them the lilac renewed its leaf,
And the aged elm, though touched with fire;
And the dry pump flung up an awkward arm;
And the fence post carried a strand of wire.
For them there was really nothing sad.
But though they rejoiced in the nest they kept,
One had to be versed in country things
Not to believe the phoebes wept.
